O pânză albă aşezată pe un şevalet… Alături, o paletă generoasă de culori şi una (centrală) de un auriu incandescent. Cu pensula în mână, creatorul de imagini se întreabă ce-i va ieşi în final: o floare a soarelui, un lan de grâu în plină vară sau un răsărit victorios?…

Cu un asemenea „miez” vocal, munca lui nu va fi grea, dar nici uşoară. Trebuie un evident meşteşug să ştii să combini esenţialul cu celelalte componente, să le armonizezi, să le suprapui, să le păstrezi identitatea, mai ales într-o dramă atât de profund umană ca Rigoletto.

Aşa mi-am închipuit eu că va gândi „pictorul” David Crescenzi construcţia concertului din seara de 12 ianuarie 2018, la Sala Radio. O ramă în care fiecare să aibe strălucirea lui dar să formeze împreună cea mai preţioasă bijuterie, avându-l în centru pe George Petean, pentru că se ştie, când distribuţia se polarizează în jurul lui, pariul cu excelenţa interpretativă este deja câştigat.

Şi aşa a fost.

 

Dirijorul David Crescenzi e un profesionist şi nimeni nu simte ca el lirismul italian. Îl cunoaşte bine (mereu pe dinafară) şi-i pulsează în inimă şi suflet. În Verdi este „la el acasă”. Cuştiinţă, instinct şi mână sigură a condus întregul ansamblu în toate cotloanele unui realism romantic autentic şi adânc. Aşa cum am mai spus, pare cooperant şi blând, dar nu lasă să-i scape nimic la orchestră şi cor; în schimb, ca un adevărat tată, permite „copiilor-solişti” să lungească un sunet mai mult decât o coroană obişnuită, să fileze un piano până la epuizare, să facă o pauză mai mare decât cere partitura. Şi, de ce n-ar accepta, dacă toate acestea sporesc efectul, iar momentul dramatic se intensifică?…

 

Am simţit că Orchestra Naţională Radio evoluează bine sub bagheta lui, că îl urmează cu atenţie, chiar cu entuziasm. A fost corectă, cu partide omogene şi câteva frumoase solo-uri la oboi, flaut, violoncel, etc. Au mai existat şi atacuri imprecise, dar de cele mai multe ori acompaniamentul a avut discreţia necesară pentru o bună reliefare a părţilor solistice. Orchestra şi-a demonstrat personalitatea în secvenţele de veselie efervescentă la petrecerea Ducelui, în subtilitatea şi forţa dramatică din scena duetului Rigoletto-Sparafucile şi monologul Pari siamo, în compasiunea scenei tată-fiică Piangi fanciulla, în descriptivitatea din Furtună sau în dramatismul răscolitor din finalul operei.

 

Cuvinte de toată lauda şi pentru cei 23 de bărbaţi (Corul Academic Radio) pregătiţi cu minuţiozitate de Ciprian Ţuţu, cu o dicţie remarcabilă, sincronizaţi în atac şi expresie.

 

Corul şi orchestra au format montura pe care a strălucit un Rigoletto cum rar am auzit. În primul rând fascinează vocea lui George Petean, cu o intrinsecă esenţă lirică, capabilă să se metamorfozeze în trăiri şi accente răscolitor-dramatice, fără să-şi modifice nuanţa de bază. Ea rămâne la fel de densă în lumină chiar dacă personajul persiflează, cere răzbunare sau imploră. Complexitatea trăirilor de tată, bufon obedient, curtean infatuat şi părinte doborât de durere se naşte numai din infinitatea efectelor tehnice pe care le stăpâneşte acest încă tânăr bariton. Este incredibil cât de bine îşi conduce glasul păstrându-l, mereu şi mereu, în atât de râvnitul tărâm al bunului gust, al cântului frumos. Deşi a cântat roluri diverse, pare a fi născut pentru Verdi, are rafinamentul şi ştiinţa acestui stil. A dovedit-o pe scene mari în: Germont, Rodrigo, De Luna, Miller, Renato, Ezio, Simon Boccanegra, Macbeth, Iago. O va face în viitor, în Guy de Montfort din Vecerniile siciliene. Are o dicţie impecabilă şi o perfectă acurateţe intonaţională (în forte sau mezza-voce), frazele sunt largi, construite cu inteligenţă şi un autocontrol lucid. Rar am auzit mai multă duioşie ca în Piangi fanciulla, mai multă tristeţe ca în Pietàpietàsignori sau un mai sfâşietor strigăt de durere ca în finalul La maledizione! Cu o asemenea interpretare nici n-am mai realizat că lipseau decorul, mişcarea şi costumele.

 

Partenerii au căutat şi ei să se ridice la înălţimea lui George Petean. Într-o penurie recunoscută de tenori lirici capabili să cânte solicitantul rol al Ducelui de Mantua, vocea lui Cosmin Ifrim rămâne încă un izvor de binefecătoare plăceri auditive. După un început timid, cu o arie Questa o quella fără glanţ şi dezinvoltură, cântul a căpătat prezenţa ştiută, trecând de la iubirea pătimaşă (în duetul cu Gilda Addio speranza ed anima) la lirismul calitativ din aria Ella mi fu rapita  şi izbucnirea de frivolitate juvenilă din La donna e mobile. A existat un surplus de impulsuri vocale şi fizice (chiar şi o supraacută care, dacă nu e perfectă, n-are ce să caute);  dar, după părerea mea, impetuozitatea nu strică unui personaj nestatornic şi superficial.

În comparaţie cu el, soprana Luiza Fatyol a conceput o Gilda serioasă, matură, mai mult femeie decât copilă. Poate şi de aceea, vocea i-a sunat rotund, împlinit, cu câteva boltiri într-o frumoasă nuanţă de piano dar şi cu uşoare distonanţe. Am apreciat însă cadenţa aleasă la aria Caro nome, potrivită glasului său, fără acele acrobaţii care ar fi pus în pericol o evoluţie corectă. Mi-aş dori să o reascult pe această frumoasă şi dăruită soprană, solistă la Deutsche Oper am Rhein  Düsseldorf /Duisburg, dar în alt rol.

 

Cristina Damian de la Opera din Cluj-Napoca a fost o Maddalenă ademenitoare în prezenţă şi cânt. Sperăm să o revedem la Bucureşti.

 

Cu onestitate şi un plus de aplomb dramatic s-a prezentat Marius Boloş în rolul Monterone, în timp ce basului clujean Petre Burcă parcă i-ar mai fi trebuit puţină intensitate timbrală, pentru a ridica interpretarea vocală la înălţimea staturii sale. Rolul Sparafucile nu este deloc uşor, are fraze care solicită o robusteţe evidentă.

 

Tot restul echipei de solişti s-a aliniat calităţii de eveniment pe care a avut-o concertul: Mădălina Stan (Contesa Ceprano, Giovanna, Pajul), Florin Simionca (Marullo), Andrei Lazăr(Borsa), Cristian Coandă (Uşierul).

 

Bravo George PeteanBravi tuturor!

Da, stimate Maestre David Crescenzi, aşa cum scriaţi pe Facebook imediat după concert, a fost una serata strepitosa, indimenticabile!;  iar „tabloul” dvs. a fost, fără îndoială, un soare la apogeu.

 

 Luminiţa Constantinescu

 

Foto: Alexandru Ciumpi Dolea

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/01/23.-George-Petean-in-Rigoletto-la-Sala-Radio-12.01.2018-Foto.-Alexandru-Dolea-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/01/23.-George-Petean-in-Rigoletto-la-Sala-Radio-12.01.2018-Foto.-Alexandru-Dolea-1-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicacosmin ifrim,David Crescenzi,george petean,luiza fatyol,Marius Boloş,Rigoletto,sala radio
O pânză albă aşezată pe un şevalet… Alături, o paletă generoasă de culori şi una (centrală) de un auriu incandescent. Cu pensula în mână, creatorul de imagini se întreabă ce-i va ieşi în final: o floare a soarelui, un lan de grâu în plină vară sau un răsărit victorios?… Cu...