Umberto Giordano (1867 – 1948) este considerat un compozitor verist datorită parcursului său formativ și al epocii în care a trăit și a activat, fiind deopotrivă compozitor și dirijor. Creația sa de operă este destul de limitată ca număr de lucrări – 13 opere iar dintre acestea una neterminată. De-a lungul istoriei s-a impus foarte mult ”Andrea Chénier” și, într-o măsură mai mică, ”Fedora” și ”Siberia”. Dar opera care rămâne primordială în creația lui Umberto Giordano este ”Andrea Chénier” fiind reprezentată și cunoscută în toată lumea.

 

În istoria relativ recentă (ultimele trei sferturi de veac) a Teatrului alla Scala, 7 decembrie 2017 a fost prima inaugurare de stagiune cu această operă; anul trecut (la 28 august) s-au împlinit 150 de ani de la nașterea compozitorului Umberto Giordano (după cum, în 2018, se vor împlini 70 de ani de la moartea sa).Inițial am fost tentat să cred că, pentru respectiva aniversare, Teatrul alla Scala din Milano a dedicat deschiderea stagiunii 2017/2018 aceastei producții, dar am aflat ulterior că a fost dedicată împlinirii a unei jumătăți de secol de la moartea marelui dirijor Victor de Sabata (care a dirijat această operă la Scala și chiar producția omagială comemorativă din 1949, la un an de la moartea compozitorului). Pe cât de firesc este să se omagieze memoria unui dirijor atât de valoros și de important pentru istoria teatrului liric, pe atât de suprinzător este să constatăm ignorarea aniversării a unui secol și jumătate de la nașterea compozitorului. Cu toate acestea, este o datorie de onoare recunoașterea personalității marelui muzician și dirijor Victor de Sabata care a marcat o etapă glorioasă în istoria Scalei.

Victor de Sabata s-a născut la 10 aprilie 1892 la Triest, unde tatăl său, Amedeo, era profesor de canto; în 1895 familia s-a mutat la Milano unde Amedeo de Sabata a fost sufleur la Scala și, cu acest prilej, a cunoscut-o pe Hariclea Darclée aflată atunci la apogeul carierei sale. Datorită artistei românce care îl aprecia, Amedeo de Sabata a devenit ulterior dirijorul corului Operei din Monte Carlo unde a activat timp de patru decenii. Între familia lor și Darclée s-a instaurat o frumoasă prietenie în al cărei context tânărul Victor, viitorul dirijor, petrecea vacanțele de vară cu fiul artistei, Ion, la Iași și la Cotnari; tânărul Victor de Sabata, studiind muzica, dirijatul și compoziția, fusese fascinat de personalitatea lui Enescu și compusese chiar o … Rapsodie română … influențat de folcorul muzical românesc …

Opera ”Andrea Chénier” a fost reprezentată în premieră absolută la Teatrul alla Scala din Milano la 28 martie 1896; sub bagheta lui Rodolfo Ferrari, au interpretat cele trei roluri principale tenorul Giuseppe Borgatti (rolul titular), soprana Evelina Carrera (Maddalena di Cogny) și baritonul Mario Sammarco (Carlo Gérard); succesul a fost triumfal. Producțiile cu această operă din ultimele trei sferturi de veac pe scena scaligeră au fost următoarele, cu menționarea dirijorilor și a interpreților celor trei roluri principale:

1949 Victor de Sabata – Mario Del Monaco, Renata Tebaldi, Paolo Silveri;

1951.01.04 Victor de Sabata – Mario Del Monaco, Maria Caniglia, Giuseppe Taddei;

1960.01.08 Gianandrea Gavazzeni – Mario Del Monaco / Franco Corelli, Renata Tebaldi / Gigliola Frazzoni, Ettore Bastianini / Ugo Savarese;

1982.12.23 Riccardo Chailly – José Carreras / Nicola Martinucci, Anna Tomowa Sintow / Stefka Evstatieva, Piero Cappuccilli/Antonio Salvadori;

1985.07.05 Riccardo Chailly – Nicola Martinucci / José Carreras, Stefka Evstatieva / Eva Marton, Antonio Salvadori/Piero Cappuccilli.

Apoi, pentru mai bine de trei decenii, la Scala s-a așternut o tăcere totală față de această capodoperă a teatrului liric.

 

La 5 ianuarie 2017 s-a încheiat seria celor opt reprezentații începută chiar în 7 decembrie 2017 cu serata inaugurală a noii stagiuni transmisă în direct de către Euroradio, fiind preluată și de Radiodifuziunea Română.Am comentat evenimentul împreună cu Irina Cristina Vasilescu, personalitate radiofonică foarte tânără și entuziastă, pasionată de opera lirică și de aspectele sale istorice și tehnice.

Partitura operei ”Andrea Chénier” este cu totul specială și ocupă un loc aparte atât în cadrul creației compozitorului cât și în panorama stilistică a repertoriului universal de operă în perioada de trecere de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea. Umberto Giordano a fost atras de Revoluția franceză de la 1789 iar libretul lui Luigi Illica l-a stimulat foarte mult; la o aprofundare mai atentă și o evaluare minuțioasă a contextului dramaturgic și a relațiilor dintre personaje, putem spune că libretul se află net sub cota valorică a partiturii muzicale; și totuși, în anumite momente, personajele exprimă idei și stări de sentiment convergente unui bilanț existențial interesant, legat de evenimentele revoluționare ale societății franceze din acea perioadă istorică extrem de agitată. Revoluția, în general (în istoria unei societăți) reprezintă un moment istoric de inflexiune declanșând o perioadă tranzitorie între epoci evolutive; majoritatea oamenilor urmează drumul istoriei conform convingerilor de la baza propriilor determinări. Există însă o categorie restrânsă în care vulnerabilitatea politică și economică declanșează o instabilitate psiho – emotivă manifestată comportamental prin unele atitudini extreme, acte necontrolate, procese intense de conștiință; din această categorie fac parte cele trei personaje principale – Andrea Chénier, Maddalena de Coigny și Carlo Gérard,  în jurul cărora gravitează, conform acțiunii, celelalte personaje construite atent atât muzical cât și dramaturgic. Acumulările cantitative și calitative ale experiențelor sociale determinând inevitabila dorință de schimbare declanșează un contrast dramatic puternic între discernământul antagonismului de la baza spiritului revoluționar și agresivitatea adversităților manifestate de spiritul răsvrătitor. Meditația și contemplarea istoriei ne oferă posibilitatea de a distinge între spiritul revoluționar autentic și spiritul răsvrătitor diversionist. Vâltoarea evenimentelor sociale agită viața iar menținerea echilibrului supraviețuitor devine o probă fundamentală pe care o pot depăși doar cei cu adevărat puternici înlăuntrul propriilor suflete. Violența exacerbată a lui Carlo Gérard, emfatizarea idealurilor sociale de către Chénier, inadaptabilitatea pasivă a tinerei Maddalena – sunt aspecte foarte bine subliniate prin caracterizarea muzicală și vocală realizată de compozitor, devenind simboluri definitorii pentru aprofundarea respectivelor categorii sociale. Derutați de evenimente…disperați sufletește de lipsa oricăror perspective de viitor… totul face ca cei doi protagoniști să își găsească o tragică evadare din societate prin acceptarea morții intonând împreună un răscolitor și paradoxal … Viva la morte insiem! … Ne trebuie o delicată sensibilitate impregnată de un profund spirit caritativ pentru a înțelege această teribilă exclamație … și pentru a integra în conștiința noastră mesajul final al acestei capodopere.

Luigi Illica (1857 – 1919), personalitate extraordinară și creatorul libretelor multor opere de succes ale timpului său, avea un simț puternic al teatrului iar fantezia sa creatoare în contextul dramaturgic se împletea admirabil cu spiritul inventiv al compozitorilor cu care a colaborat. În libretul acestei opere, Luigi Illica manifestă o densitate teatrală deosebită cu o încărcătură expresivă prin care discursul său operistic conjugat cu muzica este de mare sugestivitate. Umberto Giordano a avut în Illica un colaborator ideal; inspirația muzicală și cea literară s-au aflat într-o perfectă simbioză. Giordano a meditat îndelung asupra personajelor sale și a reflectat asupra societății revoluționare a acelor vremuri. Am avut onoarea, norocul și bucuria de a cunoaște și lucra la Roma cu marele dirijor Giuseppe Morelli care, în tinerețe, fusese asistentul lui Giordano. Maestrul Morelli mi-a povestit că Giordano se afla adesea găzduit de un prieten din copilărie devenit un agricultor și comerciant foarte bogat și care amenajase în imensa grădină a vilei sale o … dépendance … prin restructurarea unor vechi grajduri. Acolo era (practic) un imens monolocal cu toate comoditățile, mobilat cu gust, cu divanuri și fotolii și un pian cu coadă de concert; acolo era găzduit Umberto Giordano atunci când venea în vizită și dorea să se retragă pentru a lucra liniștit, mai ales noaptea. Giordano a povestit tânărului său asistent, Giuseppe Morelli, că umbrele lăsate noaptea pe pereți de către lumânările din sfeșnicele mari deveneau prezențe iar în unduirea lor, Giordano distingea personajele sale … Chénier, Maddalena, Gérard … și celelalte … În sufletul lui se produceau niște stări în urma cărora parcă auzea în profunzimea minții sunetele multitudinii de … glăsuiri … pe care le transcria rapid. Practic, liniile vocale ale acestor personaje (în totalitatea relațiilor dinte ele) reprezintă o stare pură a liberei inspirații, cuantificată muzical prin percepțiile mentale imediat transcrise pe portative. Acest fapt a determinat o muzică de o mare libertate expresivă, partitura fiind lipsită de alterațiile la cheie, deși scriitura oferă linii melodice de factură tonală. Am putea considera acest fapt ca pe o anticipație tranzitorie a viitoarei muzicii atonale. Inspirația în stare pură și larga libertate expesivă muzicală a determinat o linie melodică și, în consecință, un agregat armonic orchestral de suport, cu numeroase modulații și inflexiuni tonale în slujba unei relații cuvânt – sunet fascinant de complexă. Libretul este extrem de încărcat dramaturgic, fiecare frază are sensurile și expresivitățile sale și, în consecință, motivele muzicale sunt permanent calibrate tonal. O astfel de linie vocală reclamă vocalități cu sonoritate amplă și timbru de mare consistență dar și cu acea ductilitate de adaptare a calibrului sonor și timbral (chiar de la un motiv la altul) al liniilor melodice. Complexitatea unei astfel de scriituri oferă, în același timp, o complexitate expresivă care reunește experiențele curentelor vocale precedente și le anticipează pe cele viitoare, făcând din această operă un adevărat nod al istoriei vocalității. În aceste condiții de riguroasă exigență vocală și muzicală, este lesne de înțeles de ce această operă este prezentată atât de rar în teatrele lirice din lumea întreagă și, cu atât mai rar, în epoca noastră, când vocile de un anumit nivel tehnic și estetic, stilistic și muzical sunt foarte rare.

În comentariile mele din pauza transmisiunii radiofonice în direct de la Scala (în serata inaugurală a stagiunii) am ilustrat câteva nume de reprezentanți de frunte ai școlii române de canto afirmați la nivel național și internațional în rolurile acestei opere: sopranele Stella Roman și Maria Slătinaru (București, Paris, Berlin), tenorul Cornel Stavru (extraordinară intepretare a rolului titular la București), baritonul Nicolae Herlea (București, Madrid). Stella Roman (după debutul absolut la Piacenza în 1932, lansarea în marea carieră i-a fost adusă de interpretarea rolului Maddalena la Teatro Comunale din Bologna sub bagheta compozitorului însuși, care fusese fascinat de calitățile tinerei artiste). Am evocat în comentariile mele un episod pe care mi l-a povestit dirijorul Giuseppe Morelli (în tinerețe asistent al lui Giordano, așa cum am mai spus) care a acompaniat-o pe Stella Roman la audiția oferită compozitorului în prezența Maestrei cu care făcuse o extraordinară perfecționare tehnică și stilistică … Hariclea Darclée … Sunt fericit și emoționat ori de câte ori am prilejul să evoc aspecte și fapte ale istoriei universale a teatrului de operă, legate de această legendară personalitate cu care națiunea noastră se mândrește.

Cu această stare de spirit și pregătit cu date de arhivă și evocări, am așteptat inaugurarea stagiunii 2017/2018 la Scala unde, sub bagheta lui Riccardo Chailly, în rolurile principale au apărut tenorul Yusif Eyvazov (Andrea Chénier), soprana Anna Netrebko (Maddalena di Coigny) și baritonul Luca Salsi (Carlo Gérard); în celelalte roluri au cântat Annalisa Stroppa (Bersi, mulatra), Mariana Pentcheva (Contesa), Judit Kutasi (Madelon), Gabriele Sagona (Roucher), Costantino Finucci (Fléville), Gianluca Beda (Fouquier Tinville), Francesco Verna (Mathieu), Carlo Bosi (un ”incredibile”), Manuel Pierattelli (Abatele), Romano Dal Zovo (Schmidt), Riccardo Fassi (Majordomul și Dumas).

Atât dirijorul Riccardo Chailly cât și cei trei interpreți ai rolurilor principale mi-au produs o tristă dezamăgire și o dureroasă confirmare asupra declinului artistic al teatrului Scala, cândva supranumit Templul Mondial al Liricii. Dirijorul Riccardo Chailly (care la precedentele sale apariții la pupitrul acestei opere la Scala, în urmă cu un sfert de veac, a lăsat amintiri frumoase) s-a dovedit de data aceasta un timonier pentru un aproximativ arbitraj muzical al unui sunet orchestral fără nicio semnificație expresivă și fără acel elan care să învăluie și să susțină vocile!

Se pune însă o întrebare legitimă: care voci ? Și dacă la această întrebare nu se poate avea un răspuns afirmativ convingător, atunci reies cauzele obiective ale compromisului dirijoral care a fost nevoit să menajeze favorizant îndoielnicile prestații ale triunghiului de protagoniști.

Tenorul Yusif Eyvazov este o voce lirică situată natural mult sub profilul vocalității personajului său; lirismul său timbral inițial (cu o impostație naturală caracterstică unei voci de folclor al pământului său natal) a fost supus de-a lungul ultimilor ani unei tentative de impostație de operă autentică, reușită doar într-o foarte mică proporție; este un om muncitor, binevoitor față de muzică și teatrul liric, dar această bunăvoință este insuficientă pentru a fi protagonistul unui rol dramatic de anvergură la inaugurarea de stagiune a … fostului … Templu Mondial al Liricii … Tendința de stabilitate a liniei de canto (parțial reușită în momente lirice) a cedat vulnerabil în motivele dramatice și în frazele cu accente viguroase. A cântat toate notele fără vreun accident de a le rupe, fără așa numita … ”stecca” … temen care definește în italiană ruperea scandaloasă a unui sunet; însă cântul său a fost desfășurat într-o măsură sonoră și timbrală flagrant incompletă față de exigențele expresive ale rolului, totul favorizat de tratamentul reductiv aplicat sunetului orchestral de către dirijor. În acest context executiv, cota dramatică a personajului a fost mult inferioară. Statura vocală a lui Eyvazov este incompatibilă cu un astfel de rol datorită sonorității lipsite de amploare și a timbrului palid, sărac în expresivități. În exemplele muzicale preparate pentru pauza transmisiei, am dorit să ofer publicului duetului final al operei în interpretarea excelentă a sopranei Maria Slătinaru și a tenorului Carlo Bergonzi, la Paris, în anul 1981; Bergonzi, cu arta sa, a dovedit că rolul poate fi abordat și de un tenor liric dar cu o pregătire tehnică și estetică adecvată. Eu respect pasiunea lui Eyvazov față de muzică, plăcerea de a cânta acest rol, bucuria lui de a fi la Scala alături de soția sa și nu aș avea nimic împotriva satisfacerii chiar a unui moft de familie, deși este vorba totuși despre Scala. Ţinând cont de prestigiul avut cândva de Anna Netrebko în repertoriul de soprană lirică lejeră, aș avea o astfel de îngăduință dar … să fie pentru ultimele, eventual, două spectacole ale seriei; iar pentru serata inaugurală a stagiunii și a producției, ca și pentru următoarele spectacole în regim de abonament, să fie distribuiți artiști care să onoreze partitura cu demnitate artistică acceptabilă.

Anna Netrebko, cândva o artistă foatre bine afirmată în rolurile lirice lejere susținute eficient și sub aspect scenic, a dorit în ultimii ani să treacă la un repertoriu mai consistent din zona stilistică lirică și lirică spinto cu accente dramatice. Istoria operei lirice ne-a confirmat performanțe numeroase ale unor artiști cu voci lirice care, la un anumit moment al carierei, au dorit o abordare a rolurilor mai dramatice; s-a mers pe cultivarea atentă a unor parametri la dimensiuni amplificate consimțite de evoluția organismului în timp și s-au integrat niște strategii ale lirismului bazat pe contraste și accente timbrice mai mult decât accente sonore;  iar reușitele au fost interesante și au înregistrat un binemeritat succes de public. Anna Netrebko nu a știut și nici nu a fost îndrumată bine (în caz că a lucrat cu cineva această adaptare); ceea ce putem constata, în actualul ei mod de a cânta, este o atitudine de amplificare exagerată a coloanei centrale cu o artificială întunecare timbrală, motiv pentru care inevitabila oboseală a laringelui (supus acestui mod de emisie) determină dificultăți simțitoare în zona de pasaj și acută; cântul ei este uniform ”umflat” și ”întunecat” pe centru, lipsit de obligatoriile variațiuni expresive sonore și timbrale ale teatralității personajului. În pauza spectacolului am ales pentru exemplificare aria ”La mamma morta” în intepretarea sopranei Stella Roman, tocmai pentru a ilustra numeroasele expresivități sonore și timbrale, accentele dramatice, gândirea estetică aservită unui stil confirmat cândva de însuși compozitorul Umberto Giordano. Interpretarea sopranei Stella Roman în această arie (în rolul integral ca și în tot repertoriul abordat) reprezintă o splendidă lecție a unei solide școli de canto.

Baritonul Luca Salsi m-a dezamăgit și mai mult deoarece sonoritatea sa amplă și timbrul său frumos, consistent și dotat cu un potențial expresiv, au  rămas însă neutilizate la modul complet; a abordat rolul Carlo Gérard cu o voce total dezorganizată, emisie oscilantă și deci o impostație care nu a rămas stabilă, cu multe sunete opace și chiar stridente recurgând la niște manierisme ale unui nepermis ”canto parlato”. De aceea, în comentariul meu din pauză, m-am întrebat cu mare tristețe: cum poate cineva cu o voce atât de frumoasă să cânte atât de urât ?! Am oferit publicului nostru interpretarea magnifică a monologului ”Nemico della patria” pe care ne-a lăsat-o inegalabilul Nicolae Herlea, una dintre cele mai frumoase voci de bariton ale istoriei universale, artist cu glas frumos și care cânta frumos!

În celelalte roluri, artiștii s-au achitat onorabil, care mai mult, care mai puțin, dar cu siguranță sub cota autentică în condițiile în care dirijorul, prin diminuarea și aplatizarea nuanțelor orchestrale, a dorit favorizarea cuplului artistic … matrimonial …Eyvazov – Netrebko … și menajarea baritonului Salsi care nu a oferit în totală măsură vocea lui frumoasă … Unica reală bucurie artistică am trăit-o urmărind interpretarea în rolul Madelon a mezzosopranei noastre Judit Kutasi, laureată a Concursului Internațional de Canto “Hariclea Darclée” din al cărui Juriu fac parte de mai mulți ani; încă de atunci am remarcat calitățile sale care mă convingeau că va avea un foarte frumos viitor artistic; în cei cinci ani de carieră internațională a acumulat experiența a numeroase roluri pe importante scene abordând școala italiană, germană, rusă și franceză, afrmându-se în mod deosebit în Verdi și Wagner. Și iată că linia ascedentă a carierei sale a purtat-o la Scala, în serata inaugurală a stagiunii. Deși în rol scurt, Judit Kutasi a interpretat-o pe bătrâna Madelon utilizând adecvat toate dimensiunile expresive sonore și timbrale necesare liniei vocale; muzicalitatea perfect aderentă la partitura complexă, accentele dramatice și chiar un anumit pathos m-au emoționat și m-au bucurat; din fericire pentru artista noastră, linia vocală a rolului Madelon comportă exigențe care solicită o anumită autonomie în modularea tempilor; am remarcat că Chailly a urmărit-o atent și i-a permis o desfășurare care m-a bucurat mult!

Serata inaugurală s-a încheiat! Publicul, ca de obicei la premiere, este mai generos în aplauze. Şi totuși, au fost unele contestații din partea exegeților din … ”loggione” … Critica apărută în diversele ziare și reviste online (și nu numai) a lăudat, a emfatizat și a … ”informat” … opinia publică de … ”succesul” … acestei noi producții la inaugurarea stagiunii. S-au făcut comentarii ultra–elogioase, mai ales la adresa celor doi protagoniști. Nu aceleași comentarii au fost însă și pe social media, internet ori pe blog-uri independente, unde opinionismul energic contestatar a contrabalansat … ”politica” … dusă cu abilitate în presa oficială și la conferința de presă a Scalei. Valuri de revoltă printre melomani a stârnit faptul că Riccardo Chailly, în penibilul său discurs de la conferința de presă dinaintea premierei, l-a comparat pe Yusif Eyvazov nici mai mult și nici mai puțin decât cu … Beniamino Gigli, legendarul artist care s-a afirmat cu vocea sa de tenor liric chiar și în cele mai dramatice roluri elaborate d.p.v. tehnco-vocal și construite dramaturgic într-o manieră al cărei succes absolut dăinuie și astăzi, inclusiv creația sa în rolul lui Andrea Chénier. Și eu am rămas indignat de această îndrăzneală prin care se aplică strategia unei diversiuni orientate către falsificarea adevărului artistic contemporan. S-a asociat dirijorului pe aceiași atitudine, reputatul tenor Nicola Martinucci, cândva demn interpret al acestei opere, formulând fraze de un penibil entuziasm documentate cu fotografii în care îl îmbrățișează călduros pe … ”continuatorul” … său de azi!

De când colaborez cu Revista Muzicală Radio, este pentru prima dată când mi-a luat foarte mult timp să scriu și să decid publicarea unui articol. O fac pentru că este nevoie de niște semnale de alarmă, cel puțin pentru tinerii care caută adevărul în dorința lor de a se forma și de a se informa asupra mersului teatrului liric, din pură pasiune sau cu interese profesionale. S-a tras și ultima cortină peste ultima reprezentație iar acum, la aproape două luni, nimeni nu mai vorbește deloc despre această producție inaugurală a stagiunii la Scala. Rămâne doar starea sufletească plină de amărăciune a celor care știu ce înseamnă adevărul artistic în teatrul liric și care au și amintiri de glorie și bucurie autentică.

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină și în Muzicologie

 

 

Revista MuzicalaRecenzii7 decembrie 2017,andrea chenier,anna netrebko,irina cristina vasilescu,judit kutasi,luca salsi,luigi illica,Riccardo Chailly,Scala,Stephan Poen,umberto giordano,yusif eyvazov
Umberto Giordano (1867 – 1948) este considerat un compozitor verist datorită parcursului său formativ și al epocii în care a trăit și a activat, fiind deopotrivă compozitor și dirijor. Creația sa de operă este destul de limitată ca număr de lucrări - 13 opere iar dintre acestea una neterminată....