Ca în toate cele, trebuie talent să simți, să înțelegi și trebuie răbdare (!) să înveți dacă atunci când o femeie are o privire mai lungă sau ar fi ușor dezgolită e un semn de neglijență și trebuie să te uiți civilizat în altă parte, ori poate că din contră, nu trebuie să ignori ceea ce ar putea fi un semn de deschidere, de bună dispoziție, poate chiar o invitație…

Din majoritatea poveștilor ajunse până la noi, Beethoven pare să nu fi reușit să simtă fina demarcație între ce se cuvine și ce nu în privința dragostelor sale… În nici un caz nu doresc să pară că îl… bârfesc pe Beethoven, însă se pune adesea întrebarea “cât e destul?” sau “când e prea mult?” în interpretarea muzicală, iar răspunsul nu poate fi decât cunoașterea până la asimilare simbiotică de către interpret nu doar a tehnicii de compoziție, ci mai ales a personalității creatorului partiturii.

În contextul epocii sale muzicale, Beethoven era unic prin excesele sale pasionale, dar când îi cântărești deciziile componistice pare (de departe) a fi cel mai cerebral. Desigur, fiecare partitură poate fi privită ca un univers în sine, ea are deja cuprinse în paginile ei suma emoțiilor născute din tensiunile între sunete, tensiuni sugerate prin semnele scrierii muzicale, dar rămâne mereu întrebarea dacă “forte” sună la fel în partiturile diferiților compozitori, sau, dacă vreți mai detaliat, dacă același instrument sună la fel sub penița diferiților creatori, orchestratori.

Să luăm spre pildă aleatoriu sunetul trombonului:

la Wolfgang Amadeus Mozart (Tuba mirum din Requiemul KV 626)

 

 

la Robert Schumann (Simfonia a III-a, partea a IV-a)

 

 

la Gustav Mahler (Simfonia a III-a, partea I)

 

ori la Maurice Ravel (Bolero)

 

 

Desigur, chiar și pentru cei nefamiliarizati cu muzica acestor compozitori, este evident cât sunt de diferiți în sonoritatea lor. Dedicarea sunetelor din partitură unui instrument sau altul se numește orchestrație, iar orchestrația este doar un aspect din miile de amănunte care compun o partitură și poate veți fi surprinși să aflați că explicația acestor diferențe între compozitori a fost studiată de cohorte de cercetători. Este uimitor câtă energie și timp au fost investite în ultimele sute de ani nu doar în a scrie muzică, dar în a studia scrierea acestor… oceane de muzică! În zilele noastre pare imposibil să putem face Muzică Clasică fără contribuția muzicologilor. În partea opusă, orice studiu despre un compozitor pare lipsit de sens dacă nu se regăsește în interpretarea muzicală, în ultimă instanță cei mai de seamă muzicologi ar trebui să fie interpreții de muzică, în “frangleză” spus: performerii, pentru că în interpretarea muzicii clasice (întotdeuna și legat de fiecare amănunt) se pune întrebarea „cât de mult este destul?” sau “când este prea mult?”. Doar “piano” sau “forte”, rar sau repede, sforzando sau dolce nu sunt suficiente pentru a face muzică. O viață de muzician însă, instrumentist de mare performanță, presupune antrenament la nesfârșit, asemeni campionilor din viața sportivă, spre deosebire de sportivi însă, antrenamentele unui instrumentist încep la vârste mult mai fragede și se temina târziu, în plină vârstă a treia.

Să ne înțelegem bine, eu nu vorbesc acum doar despre marii soliști de muzică clasică, vorbesc despre toți muzicienii de orchestră sau cor cuprinși sub numele generic de Tutti. Ei sunt cu toții campioni, drumul până la scaunul de pe scenă a fost deja o suită de competiții câștigate, muzicienii sunt cu toții mânați parcă de o “arsură” artistică, dorința de a fi acolo pe scenă, ăsta e motivul pentru care ei sunt mai ales artiști și nu doar instrumentiști. Cine nu mai simte arsura asta se dezice de tot efortul drumului deja parcurs. Dacă apare un așa caz, îl veți recunoaște imediat pentru că tot ce face este… lehamite: nu folosește întreg arcușul, vibrato-ul mâinii stângi e mai lent sau nu e deloc, ori se ridică alene de pe scaun la final… da, sunt o mulțime de semne care îi deconspiră chiar dacă ar încerca să se ascundă.

Grupul de muzicieni care compun o orchestră sau un cor constituie în fapt o societate ideală, ei sunt oameni dedicați unui ideal, cu toții par să aibă o tendință spre absolut, spre perfecțiune, de nu ar fi așa nu și-ar mai găși locul între artiști. Viața lor e dedicată șlefuirii amănuntelor, a faptului muzical în sine, ei plămădesc Ființa Sonoră care este vehiculul emoțiilor muzicale. Artiștii interpreți sunt ontologii artei muzicii. Nu le rămâne mult timp pentru altceva, în orice caz nu suficient pentru a cerceta arhive, tomuri de corespondență, sau orice altă sursă de informații care ar elucida aspecte despre întrebarea “de ce?”, sau despre “felul cum”, respectiv partea gnoseologică și cea axiologică. În ultimă instanță, interpretul trebuie să mistuie toată cunoașterea acumulată de toți și pretutindeni întru forjarea de forme perceptibile muzical, palpabile muzical. Unele forme sunt aparent rigide din perspectiva unei contemplații mai largi, ele par să ofere o înțelegere explicită. Veți fi poate de acord cu mine că muzica nu poate fi privită din afară, e o trăire nemijlocită, implicită, e un eveniment care ți se întâmplă ție, nu altcuiva… căutarea absolutului în fiecare dintre noi… pentru unii e divertisment, pentru alții e căutarea dumnezeirii, dionisiacul sau apolinicul din noi.

Dacă a fost cineva în istoria muzicii care să întruchipeze această tendință spre perfecțiune în toate formele ei, acela a fost Beethoven.

Când Ludwig avea 14 ani, un nou Prinț Elector, Maximilian Franz (Max Franz cum aveau să îl numească cu simpatie cetățenii) a preluat conducerea orașului Bonn. Era fratele mai mic al lui Joseph, cel mai progresist între împărații austrieci. Ca un ecou la schimbările făcute de fratele sau la Viena, Max Franz a introdus reforme bazate pe filozofia iluministă, cu un sprijin sporit pentru educație în genere și artă în special. Era un erudit și aristocrația vremii în Bonn a fost influențată de înclinațiile acestui Prinț Elector, care între altele era Mare Maestru al Cavalerior Teutoni și Arhiepiscop al bisericii… A fost perioada în care muzica a înflorit ca niciodată înainte la Bonn, iar eu am aflat povestea acestui Prinţ luminat chiar în parcul din spatele Teatrului de Operă din Bonn, era un octombrie târziu, cu covor de frunze căzute pe alei… eram epuizat după o repetiție intensă de orchestră și seara urma spectacolul… am renunțat însă la odihnă și am sorbit fiece cuvânt despre Bonn-ul tinereții lui Beethoven.

Adolescentul Beethoven a fost cu siguranță luat și el de valul acestor schimbări produse de Max Franz. E posibil chiar să fi fost puternic influențat și de idei francmasone pentru că cel mai însemnat între profesorii săi, Christian Gottlob Neefe precum și alții în anturajul său, erau membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati. Având în vedere că astăzi toată lumea se află în consens asupra geniului pianistic beethovenian, poate fi o surpriză să aflați că Beethoven a studiat încă de mic vioara și viola cu profesorul Franz Rovantini și cânta îndeajuns de bine pentru a fi acceptat ca violist în orchestra curții de la Bonn, unde cei mai cântați compozitori erau (cine alții?) Haydn și Mozart, amândoi trăind la Viena, locul de unde venea și Prințul Elector.

Trebuie măcar în treacăt să spun că nu se vorbește îndeajuns despre faptul că începând cu tatăl lui Ludwig van Beethoven, Johann, până la Prințul Karl Lichnowsky (care îl însoțise pe Mozart în turneele sale europene și a făcut asta mai târziu și pentru Beethoven) ori mai cu seamă Contele Ferdinand von Waldstein, toți au găsit să încurajeze și să spere că Ludwig van Beethoven va fi fiind următorul Mozart în istoria muzicii…

Johann van Beethoven s-a zbătut ca Ludwig să aibă primul său concert ca pianist la vârsta de șapte ani, dar pentru a hrăni imaginea de “enfant prodige” a lui Ludwig (așa cum Leopold Mozart făcuse pentru Wolfgang Amadeus în perioada londoneză), a anunțat că are doar șase ani și nu șapte, iar von Waldstein spre exemplu a fost primul care l-a remarcat și sprijinit financiar pe tânărul Ludwig, e aproape sigur că el este cel care l-a trimis întâia oară la Viena în 1787, unde a aranjat ca Ludwig să îl întâlnească pe Mozart.

Legenda spune că Beethoven și Mozart s-au întâlnit, nu a rămas însă nici o dovadă că ar fi fost așa, iar după numai două săptămâni Ludwig a trebuit să se întoarcă al Bonn unde mama sa era pe moarte… von Waldstein a continuat să îl ajute pe Ludwig în varii forme, inclusiv atunci când mama lui Ludwig a murit și tatăl sau a devenit sub influența alcoolului mai violent decât era obișnuit. El a aranjat ca jumătate din câștigul lui Johann să fie înmânat direct lui Ludwig, care devenise forțat de împrejurări capul familei și încerca să poarte de grijă fraților săi rămași în viață… poate cel mai important însă a fost că în decembrie 1790, când Haydn era în drum spre Londra pentru Crăciun și a făcut o escală la Bonn, von Waldstein a intervenit și l-a prezentat pe Ludwig bătrânului maestru. Impresionat de partiturile prezentate de Beethoven, Haydn a acceptat să îl reîntâlnească pe acesta la Viena și să finiseze natura sa muzicală încă prea puțin șlefuită. Lucrarea care l-a impresionat atât de mult pe Haydn a fost “Cantata Funebră pentru moartea Împăratului Joseph al II-lea”, scrisă pentru solișți, cor și orchestră, care nu are număr de opus, astăzi este practic necunoscută.

A durat ceva vreme până ce Prințul Elector Max Franz a acceptat să suporte cheltuielile șederii lui Beethoven la Viena iar în scrisoarea de despărțire adresată de Ferdinand von Waldstein lui Beethoven, contele face referire la moartea lui Mozart, cu numai un an în urmă: “Dragă Beethoven! Trebuie să înțelegi că geniul lui Mozart este încă îndelung deplâns. Prin diligență neîntreruptă vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn…”

Între lucrările dedicate de Beethoven contelui von Waldstein, cea mai însemnată este Sonata pentru pian nr. 21, terminată în vara anului 1804, e o compoziție care avea să reașeze regulile nescrise ale compunerii de sonate pianistice pentru aproape toți compozitorii secolului ce a urmat.

Să mai adaug că, asemeni lui Mozart, despre care știm că era francmason, sunt nu puțini cei care spun că și Beethoven ar fi fost, deși nu există nicio dovadă în sensul ăsta, din câte știu eu. Cert este că Beethoven pare că era destinat unei vieți de excepție în Viena. Cuceriți de geniul său muzical, nu puțini au fost cei care au ajutat la împlinirea destinului său fără seamăn. Eu aș adăuga că mai ales la momentul morții lui Mozart, cercurile mai luminate s-au trezit că au rămas fără geniul mozartian. Haydn trăia dar nu era deloc același lucru, la vârsta sa nu putea întruchipa vizionarul idealurilor umane, viitorul părea sumbru deși erau mulți compozitori la lucru. Mozart anunțase în ultima sa simfonie schimbări majore și iată că nu le putea continua… când a apărut Beethoven părea evident că acest nou hipergeniu cu care Dumnezeu binecuvântase Viena avea să beneficieze de tot ceea ce îi fusese refuzat lui Mozart: întâi nu mai era socotit chiar un servitor, poate doar un profesor de pian cu apucături mai neobișnuite… oricum era un muzician independent, primul din istoria muzicii…

O serie de aristocrați luminați au decis pe rând să îl sprijine financiar, să nu ducă grija zilei de mâine, să compună muzica lui fără seamăn, chiar dacă pentru destul de mulți Beethoven era un pic cam bădăran și nu merita social prea multă atenție… Mozart arătase calea, era muzica pentru pian pentru a se pune pe sine în valoare, iar Beethoven a urmat calea arătată….

Sonata Waldstein oferă noi culmi de dramatism muzical, iar velocitatea pianistică este uluitoare. Ca și în cazul lui Mozart puterea de a improviza la comandă a fost printre calitățile apreciate la superlativ de contemporani, ca și la Mozart această putere de invenție muzicală s-a manifestat foarte devreme, iar o dovadă în sensul ăsta e chiar primul Concert de pian scris de Beethoven la vârsta de 13 ani, lucrare fără număr de opus și practic necunoascută publicului de azi.

Astăzi suntem cu toții cuprinși de admirație față de geniul beethovenian, cu toții creștem și suntem educați în admirație față de destinul său unic și uităm adesea că Beethoven era… dacă îmi permiteți o exprimare colocvială… Beethoven era nu doar om ci foarte om…Spre pildă, Prințul Elector a dat voie violistului Beethoven să părăsească Bonn-ul pentru a studia compoziția cu Haydn la Viena, mai mult, el a hotărât să suporte costurile șederii lui Beethoven în capitala habsburgică. Înarmat cu scrisori de recomandare, Beethoven a ajuns pentru a doua oară în capitala imperiului, Viena, era noiembrie 1792, avea vârsta de 21 de ani și primul lucru de care Beethoven s-a îngrijit a fost să facă rost de… o perucă, apoi haine potrivite și un pian… în chiar ordinea asta.

Într-un colț al Capitalei imperiului spaniol, mai vârstnicul Francisco Goya începea să își piardă auzul, fapt decisiv pentru evoluția genialului pictor, care în 1794 a creat deja înspăimântătoarea lucrare “Curte cu Lunatici”… între altele Goya avea să lase posterității mărturii unice ale ororilor războaielor napoleoniene…

În Viena însă, Beethoven era departe de asemenea griji. Era îmbrăcat cel puțin elegant, avea o figură suplă, era o prezență viguroasă, remarcabilă, se vorbea despre el chiar ca reper în moda vieneză bărbătească și ca să întregească imaginea asta și-a cumpărat la un moment dat și un cal. L-a cumpărat cal și l-a vândut mârțoagă pentru că dezordinea și neglijența, care aveau să fie refren pentru restul vieții sale, se manifestau încă din acea perioadă iar Beethoven uita pur și simplu să dea de mâncare nevinovatului animal.

Dincolo de aceste aspecte care pot părea anecdotice, deși au avut urmări decisive asupra sănătății lui în anii care au urmat, acel început vienez a însemnat pentru Beethoven câștigarea unei reputații de pianist virtuoz neegalat. Era starul pianistic al momentului și oricât de neașteptat ar fi, trebuie spus că la acea vreme mintea lui nu era întru totul și convingător orientată către compoziție. Nu de puține ori a compus muzici dictate de un interes mercantil, cum ar fi cele 12 contradansuri compuse în primii săi zece ani de ședere la Viena, contradansul fiind istoric un dans migrat din Anglia către Franța, dar la vremea lui Beethoven era pur și simplu socotit un dans francez, pretutindeni la modă, așa cum la modă era aproape tot ce era francez! Titanul muzicii încă nu se manifesta, era încă prea uman…

Beethoven, pianistul fenomenal, era invitat în saloanele tuturor celor care aveau nevoie de muzică, iar printre ei erau și Prințul Joseph Franz Lobkowitz, Prințul Karl Lichnowsky și Baronul Gottfried van Swieten, ei devenind primii susținători ai lui Beethoven în Viena. Dacă însă atmosfera serii nu era inspiratoare pentru Beethoven, nu de puține ori el se așeza la pian când era invitat să improvizeze și își prăvălea brațele violent în lungul claviaturii, un acord care astăzi, în muzica contemporană nouă, se numește cluster, dar la acea vreme era nimic mai puțin decât un șoc sonor pentru aristocrații pudrați și șocați mai ales de atitudinea lui, când Beethoven părăsea încăperea spunând “Asta a fost compoziția mea pentru asta seară!”. Românește spus: i se urcase succesul la cap… obișnuia să se poarte repezit, impulsiv, adesea până și în dialogurile sale era impacient și chiar grosolan în manifestări. Titanul muzicii de mai târziu căpătase obișnuința de a se lăsa furat de viața de noapte a capitalei imperiale… Ziua însă studia asiduu sub îndrumarea lui Haydn.

Legenda spune că încercând să-și prelungească șederea la Viena, să acopere deopotrivă și costurile vieții de noapte, Beethoven l-a convins pe Haydn să scrie Prințului Elector în ideea că un stipendium mai consistent ar fi binevenit și argumentând chiar cu câteva partituri primite de la Beethoven. Încerc să-mi închipui figura lui Papa Haydn când a primit răspunul prințului, care opina că Beethoven nu merită nici măcar banii trimiși până atunci, pentru că partiturile nu erau noi de fel!  Așa că să facă bine dragul de Beethoven să revină la Bonn! Oricum, odată cu plecarea lui Haydn în Anglia, în 1794, era subînțeles că Beethoven urmă să revină la Bonn. Evenimentele însă s-au succedat cu rapiditate, armatele franceze au înaintat pe valea Rinului și Max Franz a fost nevoit să fugă din calea lor.

Beethoven a decis să rămână la Viena. În Viena el capătă nu doar faima unui pianist de geniu, ci treptat a dobândit o stare de grație, de deplină încredere în puterile sale creatoare, componistice. Cel mai bine se vede acest sentiment debordant în cele Şase cvartete reunite sub opusul 18, scrise între 1798 și 1800… însă nu aceste des ascultate cvartete mă simt dator să vă prezint aici, ci odiseea unei melodii aparent neînsemnate … apărută întâia oară în Contradansul nr.7. O nuanță de seninătate se degajă din acest legato cantabil punctat la final de două mici impulsuri de caracter…

Cam la vremea compunerii acestei melodii, Beethoven începe să fie conștient că auzul său își pierde din acuitate. Între noi fie vorba, toți muzicienii profesioniști ai zilelor noastre au auzul mai mult sau mai puțin afectat, într-un fel sau altul. În cazul lui Beethoven însă e vorba de o diminuare rapidă și în cele din urmă totală a auzului…

Ca și Bruckner mai târziu, Beethoven avea tendința de a se îndrăgosti de elevele sale. Bruckner avea să devină proverbial și ridicol cu cererile în căsătorie, mereu refuzate, dar nici Beethoven nu s-a descurcat mai bine… atâta doar că Beethoven avea obiceiul să le dedice câte o sonată de pian! Toate iubirile lui vieneze au dedicată câte o sonată pentru pian… Desigur, pierderea auzului nu era un avantaj pentru un logodnic curtenitor… nici iubirea sa față de alcool nu îl făcea mai atractiv, aspect care din motive lesne de înțeles este trecut adesea sub tăcere în zilele noastre, dar poate mai ales separația claselor sociale putea fi de la început un handicap: niciun tată cu judecată limpede nu și-ar fi dat copila pe mâna unui artist, pianist, ce-o fi el acolo, profesor de pian! Poate că sub tirul acestei suite de nefericiri, Beethoven să înceapă să devină Titanul muzicii pe care îl știm azi…

Vă amintiți Titanii mitologiei grecești? Prometeu este fiul lui Iapetus și al uneia dintre oceanide… spre finele secolului VIII înainte de Christos, poetul Hesiod îl pomenește pe Prometeu că fiind fratele lui Atlas și fără să reiau detaliile poveștii am să spun doar că în tumultul chinurilor sale, Beethoven trebuie să se fi indentificat cu acest personaj care a mântuit omenirea… el revine la melodia din Contradansul nr.7 și o transformă în tema muzicală pentru ultima mișcare a baletului Creaturile lui Prometeu, compus în 1801:

Din scrisorile rămase știm că în perioada compunerii baletului Creaturile lui Prometeu, Beethoven era absolut îndrăgostit de contesa Giulietta Guicciardi, Iulia pentru Beethoven. Pentru noi, contesa Guicciardi înseamnă Sonata Lunii care, mulțumită schimbărilor aduse de această contesă în sufletul lui Beethoven, nu începe cu o mișcare rapidă (cu caractere puternice, cum era obiceiul vremii) ci cu o melodie extrem de simplă, introvertită, aș spune; un ocean de tristețe revărsat în sufletele noastre… se spune că Beethoven ar fi cerut-o pe Iulia în căsătorie iar ea ar fi fost oarecum favorabilă cererii dar foarte probabil tatăl ei s-a opus decisiv…

Încercând să deconspire și poate chiar să explice decăderea comportamentului lui Beethoven, unii cercetători au mers până la a spune că… în timp, sub influența nefericirilor sale, și-ar fi pierdut puterea de a fi cu o femeie… Eu nu pretind că aș ști mai bine dar mă întreb: dacă asurzirea a putut avea o asemenea influență decisivă asupra unui pictor de geniu precum Goya, oare ce ar fi putut însemna surzenia pentru cel mai de seamă muzician al acelor vremuri?

În octombrie 1802, la sfatul medicului său, Beethoven locuia într-o suburbie în nordul Vienei. Cuprins de disperare, scrie o scrisoare către fratele său Karl, în care găsim întreg tumultul vieții sale, teama și izolarea în care trăiește ca să nu fie descoperit handicapul surzeniei, umilința de a nu se putea face înțeles… Scrisoarea a fost descoperită după moartea compozitorului “a se deschide după moartea mea”…astăzi cunoaștem această scrisoare ca “Testamentul de la Heiligenstadt”. Specific lui Beethoven, în culmea disperării, el începe să scrie Simfonia a III-a. Ce era doar o melodie câmpenească în Contradansul nr. 7, ajunsă mai târziu să ilustreze sonor ideea de Prometeu, devine acum un Prometeu care încheie Simfonia dedicată inițial lui Bonaparte.

Mulți se întreabă de ce această temă dansantă la finele unei simfonii atât de profunde în esență… Să nu uităm că Beethoven a scris simfonia cu energia unui entuziasm inspirat de revoluționarul Bonaparte, nu împăratul Napoleon, la acea vreme un cântec dansant sugerând atmosfera franceză (adică contradansul) era un argument în favoarea tematicii ultimei mișcări dar, mai ales, era deopotrivă tema prometeică în chiar creația sa anterioară. Iar Bonaparte, corsicanul reprezentând Franța, părea la acea vreme să poarte cu sine soluția salvatoare a omenirii… Libertate, Egalitate, Fraternitate

Simfonia a III-a deschide o cale urmată de majoritatea creatorilor de artă care i-au succedat lui Beethoven, nu doar în muzică… ci până și în rețeta de succes a Hollywood-ului din zilele noastre: drama cu happy ending…

Sunt multe hotare în istoria muzicii. Spre exemplu Clavecinul Bine Temperat al lui J. S. Bach a pus definitiv hotar între rămăşiţele de muzică modală de origine antică grecească și diatonismul clasicismului vienez .

Un alt hotar ar putea fi Claude Debussy, numai gândindu-ne la el și trăim stări exotice, pulsul crește, mintea se încinge…

Dar cel mai evident hotar este acela în care, folosind toate celelalte mijloace, Beethoven a dat caracterului muzical întâietate, caracterul a devenit regula numărul unu a narațiunii muzicale, a dramaturgiei afectelor muzicale.

Vă amintiți de viziunea disperării la Søren Aabye Kierkegaard? Sau de eroismul inteligenței la Edmund Husserl? Când ei au scris despre aceste subiecte, Beethoven deja dăduse lumii măsura lor extremă, sublimată prin propria-i existență…

Ce se mai poate spune??? Acesta este Beethoven! Folosește tot ce au la îndemână ceilalți compozitori și ei geniali de alminteri, numai că la el rezultatul este parcă dintr-un alt Univers… De nu ar fi scris muzică extraordinară înainte de surzenie, am fi tentați să credem că tocmai surzenia a servit geniului său, însă el mereu a avut puterea să închipuie muzică, chiar și când nu a mai avut parte de simțul auzului, imaginația sa sonoră a depășit puterea noastră de înțelegere peste secole… Și totuși, dacă contemplăm lucrări ale lui Goya, “Saturn devorându-și fiul”, sau “Dos Viejo”  ori “Vrăjitoarele”, care sunt contemporane travaliului beethovenian la Simfonia A Noua… vom înțelege oare mai bine drumul către ultimul opus al lui Beethoven, absolut neînțeles de contemporanii săi, opus pe care până în secolul 20 generații întregi de compozitori s-au străduit să-l egaleze în modernitate, după spusele lui Igor Stravinsky?

Travaliul beethovenian la Marea Fugă s-a suprapus cu încercarea de sinucidere a nepotului lui Beethoven… nu întâmplătoare asocierea mea cu imaginea lui Saturn devorându-și fiul…

 

Camil Marinescu

 

 

(textul reprezintă fragmente din emisiunea Agora cu dirijorul Camil Marinescu – BEETHOVEN sau Ființa Sonoră – Radio România Muzical)

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/16218083_304.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/16218083_304-150x150.jpgRevista MuzicalaAGORA cu Camil Marinescuagora,beethoven,camil marinescu,Fiinta Sonora
Ca în toate cele, trebuie talent să simți, să înțelegi și trebuie răbdare (!) să înveți dacă atunci când o femeie are o privire mai lungă sau ar fi ușor dezgolită e un semn de neglijență și trebuie să te uiți civilizat în altă parte, ori poate că din...