Înființarea unui post de radio oficial, al statului, are o radicală influență (indiferent de arealul geografic, administrativ, cultural) asupra mersului societății în multilateralele ei direcții de manifestare. Radio-ul public a fost definitoriu pentru cultură; arta noastră muzicală îi datorează enorm. Începuturile pentru ceea ce numim divertisment s-au concretizat prin emisiunile în direct. Iată cum le memorează Gică Petrescu în scrierile sale.

“Gică! Cu acest diminutiv mă solicita publicul, la fel îmi spuneau colegii din orchestră,  toți artiști instrumentiști de mare calitate: Ion Vlădescu la vioară, Sergiu Malagamba la baterie, Gicu Kofler la pian, neîntrecutul Dinu Șerbănescu la acordeon. La Radio, unde eram des solicitat, colaboram cu orchestra lui Iulian Ghindă; o mână de muzicieni  deosebit de înzestrați; aveam emisiuni aproape săptămânale, cu un program înnoit mereu. Se petreceau sub supravegherea inginerului E. Berindei. Compozitorii noștri nu erau nici puțini, nici lipsiți de talent, cucereau. Stilul lor respira sinceritate, mai ales când piesele erau melodioase. Iulian Ghindă a fost cel care, prin emisiunile radiofonice, m-a lansat în public, într-un deceniu în care toată lumea avea în casă un aparat de radio.”

Se impunea necesitatea existenței unei formații proprii a instituției, mereu la dispoziția emisiunilor, mai ales a celor în direct. În 1949 a fost creat Big Bandul Radio, condus timp de patru decenii de SILE DINICU (10 decembrie 1919, Bacău – 7 ianuarie 1993, București), numit în spațiul virtual o enciclopedie muzicală. Așa a și fost…

A provenit dintr-o familie cu nume reverberant în muzica românească – Dimitrie Dinicu (profesor, violoncelist, director al Filarmonicii George Enescu, rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu), Gheorghe Dinicu (compozitor, profesor și dirijor al unor formații și orchestre de salon, distins cu premii internaționale, la Odesa și Sofia), Grigoraș Dinicu (violonist și compozitor, autor al celebrei Hora staccato ,1906).

Sile (Vasile) Dinicu a inițiat pentru Orchestra Radiodifuziunii legea înaltei calități. Festivalurile de la Mamaia (1963-1984) dar și Cerbul de aur (trei ediții: 1968-69-70) au strălucit și datorită ei, performanțele artistice fiind notorii. De numărul înregistrărilor nu se poate vorbi, ele fiind imposibil de cuantificat.

Sile Dinicu avea darul dirijatului în…sânge. Prezența în emisiunile televiziunii române, la fel de greu cuantificabile, a demonstrat-o decenii la rând. Sile Dinicu – mare admirator al lui Count Basie, a fost și un pianist special. Prezența lui la pian era un eveniment, fără excepție. Am verificat-o cu proprii mei ochi. La Festivalul de la Sopot, unde fusese invitat să dirijeze orchestra ce o acompania pe Dida Drăgan,  după spectacol, l-am întâlnit în barul hotelului de lux unde fusesem cazați. Era acolo un pian. Sile s-a așezat în fața claviaturii; deși profilul localului era cu totul în afara muzicii (multe prezențe feminine erau topless), pe timpul cât pianistul și-a făcut plăcerea de a evoca unele șlagăre, nici cei care serveau la mese nu au mișcat. A fost ca o vrajă! Ceea ce transmitea artistul prin arta lui era un unicat. De altfel, una dintre declarațiile pe care le primise, evident în țară, și pe care o repeta mereu cu vădită plăcere, era cea potrivit căreia atunci când cântă Sile la pian, îți vine să te îndrăgostești!!

A debutat la Radio România cu pianistul Theodor Sibiceanu; a format un duo pianistic alături de Edmond Deda; a fost dirijor la Teatrele de revistă Cărăbuș și Gioconda. Din 1951 a intrat în efectivele Radio-ului național. A condus orchestra în turnee (toate țările foste socialiste), a fost invitat să conducă formații în Portugalia, la Bratislava, în ambele Germanii. A găsit timp și pentru creație, nu orice fel, ci adevărate hit-uri: Seri la malul mării (1965),  Nopți cu lună-n București, Bossa nova, Toamna în Cișmigiu, Tu m-ai fermecat, Nu sunt un sentimental. A fi orchestrat de Sile Dinicu era, peste timp, o dorință aparte a oricărui compozitor.

În 1965 a fost răsplătit cu …trei premii (la Mamaia): cel de interpretare (ca dirijor), premiul discului oferit de Casa Electrecord dirijorului cu cele mai multe discuri vândute şi o mențiune a Concursului Mamaia pentru Seri la malul mării. A deținut și titlul de Artist emerit  (1974).

Sile Dinicu – o personalitate încă neegalată în contextul divertismentului românesc (muzică ușoară, jazz, pop).

Un alt argument pentru afirmația mea de mai sus potrivit căreia Sile Dinicu a fost un performant al calității artistice – câteva nume din Orchestra de muzică ușoară a Radioului (selecție a anului 1971): Traian Firulescu, Ion Calistrache, violoniști; Zudor Arpad, chitară bas, Ion Cristinoiu, baterie, timpan, Michi Ampoițan, saxofon, Tănase Bucătaru, Petre Căplescu, trompetă, Cornel Meraru, trombon, Mihai Chirilov, orgă Alexandru Avramovici, chitară solo. Dar și  Ștefan Kardoș, saxofonist și compozitor (piesă reprezentativă –  Amândoi), Radu Gheorghiu, saxofonist, compozitor, piesă reprezentativă – Aș vrea, lansată de Trio Armonia, Gheorghe Ursan, trompetist, autor al șlagărului Două inimi, Ludovic Dizzi, pian, semnatar al melodiei Cine poate ști.  Li s-au adăugat mulți alții, deveniți nume de referință ale muzicii românești:Doru Danciu –drums, Dan Mândrilă, saxofon ș.a.

 

La revedere, a dvs. Daniela Caraman Fotea

alături de Sorina Goia, producătoarea programului

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/2_1_1_1-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/2_1_1_1-1-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiBig BAnd Radio,daniela caraman fotea,Orchestra de Muzica Uşoara Radio,sile dinicu
Înființarea unui post de radio oficial, al statului, are o radicală influență (indiferent de arealul geografic, administrativ, cultural) asupra mersului societății în multilateralele ei direcții de manifestare. Radio-ul public a fost definitoriu pentru cultură; arta noastră muzicală îi datorează enorm. Începuturile pentru ceea ce numim divertisment s-au concretizat prin...