Ne era dor de această capodoperă verdiană. Pe scena capitalei, cred că nu a mai existat nicio variantă de la acel neuitat spectacol din 1966 (regia-Eugen Gropşeanu, scenografia-Roland Laub, dirijor Tommaso Benintende-Neglia), cu memorabilii solişti: Nicolae Florei, Nicolae Herlea, Cornel Stavru, Elena Dima, Elena Cernei, Ioan Hvorov. Visam să auzim din nou acestă partitură extinsă şi complexă, cu personaje puternice (coborâte din cea mai contorsionată perioadă a istoriei Spaniei), în care triumfă romantismul verdian în toată splendoarea lui.

 

Acelaşi gând pare să-l fi avut şi noul Manager-Director General al Operei Naţionale Bucureşti, Ştefan Ignat, care şi-a propus ca prim deziderat, readucerea acestui titlu pe afiş. O idee riscantă, pe care nu credeam că o va finaliza, dar a reuşit. Într-un timp extrem de scurt, am fost invitaţi la premieră, spectacol în care nu a cântat el, deşi funcţia i-ar fi permis o autodistribuire. Printr-un frumos gest de colegialitate, i-a lăsat onoarea primei apariţii în ofertantul rol al Marchizului De Posa, baritonului Cătălin Ţoropoc.

 

Aşadar, s-a pornit cu dreptul, prin respectarea termenului şi prin mobilizarea unor forţe artistice locale şi din afară, capabile să reziste presiunii contra cronometru.

 

Mi-a plăcut sau nu acest spectacol?

Şi da, şi nu, răspund eu.

 

Da.

Pentru confortul pe care mi l-a instalat o montare tradiţională, relaxantă, fără şocuri emoţionale şi surprize provocatoare. Regizorul italian Mario De Carlo a imaginat un decor simplu, de forma unui cub deschis, în care lateralele cu luciri metalice întunecate rămân fixe, în timp ce fundalul se decupează total sau parţial, punând la vedere, fie momentul în care se petrece acţiunea (lună şi stele), fie sarcofagul lui Carol Quintul sau o draperie din spatele căreia apare Filip al II-lea în faţa mulţimii. Deosebit de inspirată mi s-a părut proiectarea unor tablouri din epocă, aşa cum este Grădina desfătărilor de Hieronymus Bosch (unul dintre preferaţii lui Filip al II-lea) la Scena Vălului;  sau Judecata de apoi de Hans Memling, la Auto-da-fé. Pe lângă „găselniţa” cu picturile, regizorul mai apelează şi la o pereche de balerini (pentru a sugera dragostea nefericită dintre Elisabetta şi Don Carlo), la o podea înclinată în formă de tablă de şah (pe care, la întâlnirea dintre Filip al II-lea şi Marele Inchizitor apare şi un şah în miniatură, cu Regele dărâmat simbolic de bastonul Inchizitorului). Acestea sunt elementele proprii, cu care regizorul Mario De Carlo îşi onorează semnătura. Relaţiile dintre personaje sunt schematice, reci, supuse rigorilor etichetei curţii regale din acea vreme. De aceea, poate, nu prea se explică intimitatea cu care Eboli îşi permite să pună mâna pe Regină (chiar dacă este principesă), nici gestul prin care Regele opreşte cu bastonul drumul Marchizului De Posa, ca să nu mai vorbim de prăbuşirea lipsită de demnitate a Regelui, la picioarele Marelui Inchizitor. O interpretare proprie, scoasă din schema epocii, oferă Mario De Carlo şi „convoiului” de victime ce vor primi pedeapsa arderii pe rug. Ei nu sunt eretici obişnuiţi (oameni care au defăimat Biserica sau Regalitatea) ci figuranţii ce tocmai se înfruptaseră din desfătările libertinajului, alături de suita lui Eboli, în timp ce ea cântă aria Vălului: turci, arabi, evrei. În timp ce ei dansează lasciv sau fumează, un spion al Inchiziţiei îi observă şi le semnează sentinţa. Arderea pe rug a acestor personaje este ca o epurare etnică.

 

Mobilier aproape că nu există, cu excepţia unei mese, un jilţ, un glob pământesc, două sfeşnice şi caseta cu bijuterii a Elisabettei, în camera lui Filip.

 

Costumele, concepute tot de Mario De Carlo (care a pus şi lumina) sunt frumoase, bogate, din materiale preţioase, respectând croiala şi coloristica Escorialului spaniol. Dacă bărbaţii rămân permanent în tunici, pantaloni bufanţi până la genunchi şi cizme, Regina schimbă mai multe rochii (albă, aurie, neagră) şi o ţinută de noapte cu cămaşă albă şi pelerină grena. Cel mai pastelat este tabloul doamnelor ce o înconjoară pe Eboli în prima sa apariţie. Nuanţele delicate de galben, bleu, portocaliu, mov şi roz, pun excelent în atenţie rochia de un roşu intens a rivalei Elisabettei. Există de toate: catifele, mătăsuri, taftale, perle, pene, coroane, diademe, borduri de blană, pufuri, pălăriuţe, într-o plăcută îmbinare. Nu lipseşte nici petecul negru (amintit de istorie) pe unul dintre ochii lui Eboli. La marea masă a poporului din tabloul arderii pe rug (sacrificiu sugerat de regizor doar printr-o lumină roşie şi puţin fum), costumele femeilor sărace surprind prin aceeaşi croială şi guleraşe albe, de parcă ar fi luate din altă piesă. (?)

 

Da.

Pentru aducerea sopranei Cellia Costea în rolul Elisabettei de Valois. A fost cu adevărat, Regina serii. Pe lângă vocea de o rară frumuseţe timbrală, de un lirism mătăsos şi unduitor, cu nuanţe arămii bogate şi atât de omogene, această frumoasă soprană, a căpătat în timp o prestanţă scenică nobiliară, o dicţie rar întâlnită la o soprană, o certă siguranţă a intonaţiei şi o linişte ce-i permite să-şi conducă glasul ca pe o vioară Stradivarius, în secretele unei interpretări de o rafinată expresie. Este suverană, senzuală, de o lucidă feminitate.

Vocea ei este foarte muzicală şi emoţionantă. Îi prevăd o mare carieră! afirma încă din anul 2001 (când îi oferea premiul concursului ce-i poartă numele), marea soprana Montserrat Caballé. Şi câtă dreptate avea. Astăzi, Cellia Costea adună succese constante peste tot în lume, de la Covent Garden din Londra şi Liceo din Barcelona, la operele din: Liège, Amsterdam, Berlin, München, Tokyo, Frankfurt, etc;  îndeosebi la Atena, oraş în care s-a stabilit de câţiva ani, împreună cu familia.

 

Între invitaţii evenimentului s-a aflat şi georgianul Ramaz Chikviladze, pe care l-am mai văzut şi în Don Basilio din Bărbierul din Sevilla. Îmi exprimam atunci dorinţa de a-l urmări într-un rol de largă respiraţie şi iată, ocazia a venit, deoarece Filip al II-lea rămâne cel mai complex erou de dramă lirică, pentru vocea de bas. Ramaz Chikviladze impresionează, în primul rând, prin glasul amplu, fără schimbări de culoare pe ambitus, prin liniştea cu care îşi conduce fraza, prin ţinută şi fermitate în relaţiile cu partenerii. Şi dacă pe parcurs au mai existat uşoare detimbrări, aria Ella giammai m’amo din actul al IV-lea a sunat bine, aşezat, fără probleme.

 

O replică remarcabilă, printr-o „înşurubare” vocală şi de un intens dramatism, i-a dat Marius Boloş, în rolul dificil al Marelui Inchizitor. Îmi face mare plăcere să constat progresele evidente pe care le face acest interpret printr-o înţelegere din ce în ce mai adâncă a partiturilor pe care le interpretează. Dialogul Regalităţii cu Biserica a fost, poate, una dintre cele mai tensionate scene din punct de vedere muzical.

 

Daniel Magdal este deja familiar publicului bucureştean. Şi în rolul Don Carlo dovedeşte că îşi păstrează încă incisivitatea timbrului de tenor lirico-spint, cu armonice ce pot răzbi într-un „zid” orchestral de o masivitate incredibilă. Cântatul în forţă, cu acute puternice şi susţinute, a lipsit însă personajul de nobleţe, lirism şi poezie. Oboseala unei asemenea abordări a făcut ca, în scena finală, să apară ici-colo chiar şi inexactităţi intonaţionale.

 

Rolul Eboli este visul oricărei mezzo-soprane. În afara multor scene în care este implicată, acestei soliste Verdi i-a dedicat două şi atât de diferite arii. Una, de virtuozitate, în actul al II-lea, cunoscută sub numele de Cântecul vălului şi dificila arie O, don fatale din ultimul act. După părerea mea, Oana Andra a rezolvat mult mai bine agilităţile din vocalizele rulate şi cadenţele primeia, decât dramatismul celei de a doua. Vocea sa mai intimă nu are întrega încărcătură tensională  pentru bogăţia de expresii cu care se defineşte acestă femeie puternică, posesivă, rănită în amorul propriu.

 

Cătălin Ţoropoc nu a avut o zi fericită. Debutul în Rodrigo, Marchiz De Posa nu a fost ceea ce ne-am aşteptat. Probabil, o indispoziţie de sanătate a făcut ca în seara respectivă să nu putem admira plenar glasul său plăcut, linia unui cânt dezinvolt, cu care ne-a bucurat altădată. Încă din primul terţet s-a instalat o mică răguşeală care, cu timpul, a adus panica, făcându-l să cânte la octavă finalurile duetelor cu tenorul şi să escamoteze aproape toate acutele din tabloul morţii, cu minunatele arii: Per me giunto şi Io morrò. Păcat! Poate cu altă ocazie.

 

Între rolurile secundare s-au remarcat Iustinian Zetea, un bas foarte util Operei Naţionale, serios şi implicat, care a dat personalitate rolului Călugărului printr-un cânt îngrijit şi bine rostit;  Andrei Lazăr cu muzicalitate şi aplomb în Contele Lerma şi Mihaela Stanciu, o Voce din Cer limpede, cursivă şi sonoră. În Tebaldo, Cristina Eremia.

 

Corul, serios pregătit de Daniel Jinga a sunat curat, compact, cu atacuri precise şi o bună implicare emoţională, începând cu bărbaţii din culise, continuând cu corul feminin din scena lui Eboli, culminând cu marele ansamblu de la Auto-da-fé. Remarcabilă a fost sonoritatea grupului de şase bărbaţi, mesageri ai Flandrei.

 

 

Nu, nu.

Intensităţii excesive a orchestrei. Au fost momente în care violenţa unor atacuri ne-a ridicat din scaune. Se ştie cât de „gros” a conceput Verdi veşmântul orchestral al acestei opere, ce densitate de alămuri au multe dintre secvenţele partiturii. Dacă nu există un pic de pondere în citirea notelor, o menajare permanentă a celor de pe scenă, reuşita spectacolului este în mare pericol, chiar dacă se cântă corect, atacurile sunt sincronizate şi sunt puţine rateuri solistice la instrumente. În această derulare de „tare şi cu forţă”, aproape că n-am mai putut urmări planurile arhitecturii sonore concepute de talentatul dirijor Tiberiu Soare. În nişte parametrii acceptabili a rămas numai scena lui Filip al II-lea, cu un frumos solo de violoncel.

Poate ar trebui inventat un premiu  pentru cel care va determina orchestra noastră să cânte ca la Viena. Ţinând cont de experienţa şi exigenţa dovedite cu alte ocazii, sunt convinsă că tot Tiberiu Soare va cuceri acest trofeu.

 

Aşadar, mi-a plăcut Don Carlo la Bucureşti?…

Şi da şi nu.

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

Foto Opera Naţională Bucureşti (FB)

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/28061168_10155246227026297_7288197131978071128_o-1024x684.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/02/28061168_10155246227026297_7288197131978071128_o-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaDon Carlo,opera nationala bucuresti,premiera
Ne era dor de această capodoperă verdiană. Pe scena capitalei, cred că nu a mai existat nicio variantă de la acel neuitat spectacol din 1966 (regia-Eugen Gropşeanu, scenografia-Roland Laub, dirijor Tommaso Benintende-Neglia), cu memorabilii solişti: Nicolae Florei, Nicolae Herlea, Cornel Stavru, Elena Dima, Elena Cernei, Ioan Hvorov. Visam să auzim...