Unul dintre cei mai simpatici şi sociabili solişti ai Operei Naţionale Bucureşti. Mereu vesel, direct, pus pe glume, cu un optimism molipsitor. Un bun prieten, pe care ne face plăcere să-l reîntâlnim cât mai des.

L-am ascultat în multe spectacole dar la microfon l-am invitat de-abia în anul 2009, în foaierul Operei.

 

  • Ce-mi spui repede despre Lucian Marinescu?
  • Că mă simt bine aici, dar… că nu prea îmi place să vorbesc despre mine. Dacă totuşi vrei neapărat o scurtă autocaracterizare, aş spune că am fost un interpret pasionat, cu mare dorinţă de perfecţionare şi cu un interes deosebit pentru latura actoricească a personajelor. Am dorit mereu să comunic nu numai prin cânt ci şi prin gestică, mimică, trăire şi expresivitate scenică.
  • Consideri că ai avut o carieră la înălţimea darurilor cu care te-ai născut?
  • Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat, cred că am mers ascendent, dar sunt conştient că nu am fost nici cel mai bun, nici cel mai perfect.
  • Deşi suntem buni prieteni de ani de zile, văd că ai emoţii în faţa cameri de filmare. Unde îţi este dezinvoltura? 
  • (Râde) Ai dreptate, mă stresează microfonul şi nu-mi place să mă laud. 
  • Atunci, intrăm direct în carieră. Care a fost cea mai bună etapă din sinusoida ta profesională?
  • Începuturile, când am intrat la Operă, în anul 1966 şi când, între anii 1969 şi 1971, am câştigat câteva concursuri internaţionale: Premiul al III-lea la Barcelona şi Rio de Janeiro, Premiul al II-lea la Paris şi Verviers şi Marele Premiu la Roubaix şi Toulouse. Tot pe atunci am devenit şi Membru al Academiei Tiberiene.
  • Ai schimba ceva din viaţa ta?
  • (Zâmbeşte) Nimic, pentru că am iubit tot ceea ce am făcut, bine sau mai puţin bine. Am avut o viaţă plină, cu fel de fel de întâmplări. Este ca o carte cu multe personaje.

 

Baritonul Lucian Marinescu s-a născut în Bucureşti la 19 iulie 1941. Tatăl (Ioan) a fost corist în Ansamblul Ministerului Afacerilor Interne iar mama (Alexandrina), funcţionară.

Pentru că tatăl său era văr primar cu marele actor Mihai Popescu, în primele clase a fost fascinat de teatru, încercând să imite (mai ales în monologul din Luisa Miller) pe celebrul său unchi, spre amuzamentul familiei. Chiar şi pe Alexandru Repan, cu care a fost coleg, l-a întrecut la o serbare, recitând „Povestea Păpuşoiului”, o poezie imensă, de 61 de strofe. Trecerea spre cântat s-a făcut însă pe nesimţite, deoarece fratele său Gabriel (devenit corist în Ansamblul Armatei) cânta la toate întrunirile de sărbători. Îmi plăcea să-l ascult, dar mă şi provoca. Oare eu nu pot cânta mai bine decât el?

Aşa s-a hotărât să apară în faţa lui Ion Vanica şi să devină corist şi solist al Corului de Copii Radio unde, mai târziu, i-a avut colegi pe Silvia Voinea şi Voicu Enăchescu. De la „Pescarul amator”(piesa cu care cucerise aplauze în primele clase) trece acum la lucrări dificile din patrimoniul muzicii corale.

Auzindu-l întâmplător, în timp ce le cânta colegilor canţoneta „Santa Lucia”, profesorul Maxim Vasiliu îl face şi solist al Corului Liceului Mihai Viteazul, cu care  cucereşte câteva premii naţionale. Continuă să activeze şi la Clubul Sindicatului din Învăţământ.

 

Începând din 1961, la clasa baritonului Octav Enigărescu de la Conservatorul Ciprian Porumbescu, Lucian Marinescu devine unul dintre preferaţii profesorului.

Ţinea la mine pentru că mă vedea cât sunt de interesat, cum îi sorbeam ştiinţa de cânt şi arta scenică. M-a simpatizat sincer. Poate de aceea, am beneficiat foarte des de bunătăţile gastronomice pe care ştia să le prepare minunata sa soţie, Lenuţa. Ce bine îmi picau mie (un student amarât din acea vreme) mâncărurile sale!…

 

În anul IV de studii a fost angajat şi ca solist al Ansamblului Ciocârlia.

 

După debutul în Marullo din Rigoletto (anul 1966), în foarte scurt timp a adăugat alte 7-8 roluri mici, printre care: Comisarul Imperial şi Yamadori în Madama Butterfly, Fléville din Andrea Chénier, Morales din Carmen, Heraldul din Tannhauser, Silvano din Bal mascat şi altele. A venit însă şi vremea unor succese importante, obţinute cu roluri mai mari sau chiar de primă mână: Ping din Turandot, Sharpless din Madama Butterfly, Schaunard din Boema, Papageno din Flautul fermecat, Silvio din Paiaţe, Figaro din Bărbierul din Sevilla, Renato din Bal mascat, Germont din Traviata, Valentin din Faust, Evgheni Oneghin, Don Carlo din Ernani, Rodrigo din Don Carlo sau Enrico din Lucia di Lammermoor.

 

A participat şi la înregistrarea unor integrale româneşti radiofonice sau de televiziune, printre care: Domnişoara Hus de Nicolae Brânduş, Mariana Pineda de Doru Popovici, Vlad Ţepeş de Gheorghe Dumitrescu, Ovidiu de Constantin C. Nottara şi altele.

 

Spectacolele susţinute de românul Lucian Marinescu la Théâtre des ChampsÉlysées şi Radio France din Paris, la operele din Nisa sau Teatrul Sao Carlos din Lisabona, în operele: Traviata şi Forţa destinului de Verdi, Lucia di Lammermoor de Donizetti, Ioana d’Arc şi Iolanta de Ceaikovski, Herodiada de Massenet şi Manon Lescaut de Puccini au cucerit publicul şi pe criticii de specialitate. A avut ca parteneri nume de rezonanţă din lirica internaţională: Maria Chiara, Irina Arhipova, Nicola Ghiuselev, Vladislav Piavko, Mady Mesplé, Ugo Savarese, Viorica Cortez, Oralia Dominguez, Renato Francesconi, Giuseppe Todaro şi alţii.

 

  • După aceste începuturi fulminante, cariera ta s-a restrâns uşor, uşor, mai mult în România şi în turneele Operei peste hotare…
  • Da, nu pot să dau vina pe conjunctură sau pe alţii. Aşa a fost să fie. În anii 1980-81, de exemplu, am vrut să rămân într-un orăşel în Germania. Aş fi avut condiţii, dădeam concerte, eram prieten cu primarul, dar nu am putut. A fost să mă întorc. Totul ne este scris.
  • Cel mai mare succes?
  • Cred că Valentin, pentru că publicul nu prea avea termene de comparaţie cu marii baritoni români: Goangă, Herlea, Enigărescu, Ohanesian, Martinoiu… Îmi plăcea enorm scena morţii din Faust. Aş fi cântat-o oricând.
  • Roluri dorite şi necântate?
  • Poate Iago. Mi-ar fi plăcut pentru latura sa actoricescă. Dar, ce mă făceam cu iluştrii mei înaitaşi: Arnăutu, Enigărescu, Ohanesian?!… Cum le făceam faţa?!…Mi-au plăcut mult şi rolurile „de compoziţie”: Bartolo din Bărbierul din Sevilla sau Taddeo din Italianca în Alger  (Interviu pentru TVR, anul 2009)

 

Peste ani, dialogul continuă…

  • Ai avut multe apariţii şi pe scena de concert, mai ales în Carmina Burana de Carl Orff. Există riscuri pentru cântatul mult, variat şi des?
  • Sigur, să rămâi fără voce. Eu n-am avut momente dificile pentru că, zic eu, mi-am ales bine repertoriul şi mi-am cunoscut limitele. Chiar şi la arii, de frica unor comparaţii, selectam pagini mai puţin cunoscute.
  • Poate de aceea, în kardex-ul radio, eşti singular în înregistrarea unor arii din operele: Hamlet de Thomas, Herodiada de Massenet, Iolanta de Ceaikovski, Benvenuto Cellini de Eugeno Díaz de la Peña Sclavul de Antônio Carlos Gomes. Hobby-uri?
  • A fost şi va rămâne, tenisul. Vara, joc în fiecare zi 2-3 ore, la Baza Sportivă a Radioului, pe strada Ştirbei Vodă.
  • L-ai avut vreodată partener pe Vlad, fiul tău, antrenor şi speranţă a tenisului românesc?
  • De când avea el 13 ani, nu-i mai fac faţă. Acum are 29 de ani, a revenit din America, unde a fost jucător şi antrenor, este căsătorit şi m-a făcut şi bunic de băiat. De altfel, împreună cu Marta (actuala mea soţie şi mama lui Vlad), cu nora mea din Malaezia, dar şi cu Mariana (soţia dintâi), cu Răzvan (primul meu fiu) şi cu copii acestuia, Sabina şi Constantin, formăm o mare şi armonioasă familie.
  • Ce rămâne în urma unei vieţi artistice de peste 50 de ani?…
  • Pentru câţiva melomani bătrâni –  o amintire, dacă e cazul, un disc; iar pentru tine, regretul că timpul a trecut prea repede. Mai există şi o oarecare speranţă că poate, totuşi, nu ai fost uitat total. (Interviu anul 2018)

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/Lucian-Marinescu-bariton-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/Lucian-Marinescu-bariton-1-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziibariton,lucian marinescu
Unul dintre cei mai simpatici şi sociabili solişti ai Operei Naţionale Bucureşti. Mereu vesel, direct, pus pe glume, cu un optimism molipsitor. Un bun prieten, pe care ne face plăcere să-l reîntâlnim cât mai des. L-am ascultat în multe spectacole dar la microfon l-am invitat de-abia în anul 2009, în...