În Săptămâna Patimilor, emisiunea Oaza de muzică vine cu patru ediţii premium (3-6 aprilie, Radio România Cultural, 14,30-15,00) dedicate unei teme predilecte în istoria umanităţii: ÎNVIEREA.

Într-un interviu de proporţii epice, dirijorul Camil Marinescu face o suită de mărturisiri/destăinuiri pornite dintr-o viaţă întreagă dedicată muzicii. Interviul întreg va putea fi ascultat sâmbătă 7 aprilie, de la ora 22,00 la Radio România Cultural, sub genericul ÎNAPOI LA RĂDĂCINI.

Sorina Goia

 

Igor Stravinski – SACRE DU PRINTEMPS (fragment).  Orchestra Filarmonicii “George Enescu”, dirijor Camil Marinescu.

 

CULTURA ŞI RELIGIA

Vrem, nu vrem, avem nevoie de cultură și mai ales avem nevoie de religie. Drumul parcurs de umanitate de la sacrificiile umane, precum cel din Sacre du Printemps sau uciderea Ifigeniei de către tatăl său, Agamemnon, până la crucificarea lui Iisus care ia pe umerii săi păcatele omenirii e cea mai frumoasă parte a istoriei umanității.

Eu găsesc că transmiterea culturii (nu numai de la o generație la alta, dar și pe orizontală, de la o persoană la alta sau de la un grup la altul) seamănă foarte mult cu jocul telefonul fără fir din copilăria noastră, pentru că unde dai… și unde crapă! Ţi se spune una și tu – vrei, nu vrei – adaugi sau scazi ceva… schimbi o nuanță… cel puțin o nuanță, dacă nu mai mult. E posibil ca la capătul firului telefonului fără fir să nu se mai recunoască cu adevărat începutul.

Religia ortodoxă e partea dorit neschimbătoare a culturii noastre.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII CREŞTIN

Noi, cu toții, suntem martorii și produsul unei evoluții umane care, ne place sau nu ne place, are la bază nevoia de “altceva”, de transcendere. Fiecare dintre noi descoperim zi de zi “cât de creștini” suntem. Un lucru e sigur: dacă ești creștin, nu poți să fii nici pasager creștin… nici pe alese… și nici din când în când, nu poți să te definești a fi creștin după bunul tău plac.

A fi creștin e un lucru cu adevărat dificil… un model de perfecțiune.

Sunt multe tentații în lume și se zice că Dumnezeu râde de planurile pe care le facem noi. Nu știu dacă râde, nu știu dacă Dumnezeu și-ar dori o umanitate fără planuri, nu cred că își dorește o populație total migratoare! Cred că marele câștig al omenirii a fost Neoliticul și nici măcar când au pus reprezentanții umanității piciorul pe Lună nu a fost un salt evolutiv mai mare, ca să fiu mai clar: atunci când omul s-a așezat și a devenit agricultor şi a îmblânzit animalele a avut timp pentru aspecte ale gândirii care nu puteau să existe înainte.

Când trăiești în iureș nu e timp pentru un anume tip de pătrundere a înțelesurilor, o anume cunoaștere, contemplația are nevoie de un fel de așezare, mai dulce îmi sună “lene”… e nevoie să șezi, să cugeți, atunci începi cu adevărat să știi… când pricepi ceea ce vezi.

Sigur, cele mai multe povești din tot ce ni se spune, din tot ce trăim noi, din tot ce inventăm noi, pentru că le respunem la rândul nostru, cele mai multe povești sunt închipuiri. Dar noi, oamenii, suntem “animale” închipuite, asta este menirea noastră! Abia când Virgiliu ne povestește cu pathos că Didona își dă foc din dragoste pentru Aenea, care renunță la dragostea sa din datorie față de poporul său, menit să devină poporul roman, abia atunci înțelegem morala Eneidei.

Iar poveștile sunt nenumărate, de pildă nimeni nu are azi mărturii palpabile despre existența lui Iisus, dar de nu ar fi existat trebuia inventat, avem nevoie de învățătura Sa iar pe cei ce se îndoiesc îi întreb: aveți curaj să nu vă botezați copiii? Aveți curaj să-i înmormântați pe cei dragi fără o slujbă religioasă creștină? Aceia dintre noi, “dintre oricine”, cei care stau în dubiu între a fi creștin și parcă… a fi doar câteodată, au curaj să ocolească misterele creștine?

CENTENARUL MARII UNIRI

Pentru mine, românismul merge dincolo de această aniversare fericită a Centenarului Marii Uniri. Reperele românismului ar putea fi, fără îndoială, Mihai, căruia noi îi spunem Bravul sau Viteazul. Dacă omul ăsta nu ar fi adus aproape de sclavagism aproape toată populația sudului și Moldovei… pentru mine ar fi fost un înger la dreapta lui Dumnezeu. Totuși, faptul că a reunit teritoriile românești (cele care se puteau aduna într-o țărișoară la vremea aia) este aproape un miracol și a lăsat în sinea noastră un reper clar de românism.

Un reper mai puternic de-atât (care m-a adus la lacrimi) am găsit lângă zidurile vechi ale Constantinopolului devenit Istambul (care nu e nume turcesc, în greaca mai veche înseamnă ”către oraș”). Unul dintre prim-miniștrii noștri a pus o placă comemorativă acolo ca dovadă a “prieteniei” istorice… e locul în care a fost decapitat Brâncoveanu cu familia lui.

Nu știu reper mai de seamă pentru românism, Brâncoveanu n-a vrut să renunțe nici la țară, nici la religia lui! Păi dacă omul ăla a putut să privească cum copiii lui sunt căsăpiți, cu gândul și speranța că undeva, în ceruri, sufletele lor nevinovate vor fi înviate…cum aș putea eu să fiu altfel de român?

Cultura brâncovenească e mult mai cuprinzătoare decât sacrificiul final, pe ea clădim încă spiritul nostru ca nație, iar Centenarul Marii Uniri e împlinirea a nenumărate astfel de fapte de românism.

HARUL DUMNEZEIESC

Pentru mine, orice partitură este o poveste despre sufletele oamenilor și cred că harul este acea predispoziție naturală care poate fi explicată în varii feluri, de la chimia organismului nostru, până la, să zicem, acumulările culturale. Și ele țin de har, pentru că dacă n-ai memoria înțelesurilor, nu ai cultură (cultura se face prin acumulare), așadar harul este “ruah”, Sfântul Duh sălășuind în noi.

 

TOTUL PORNEŞTE DE LA ARCUL ROMAN

Avem arcul arhitectural de la romani, extrem de practic, adevărat, dar mai ales nu avem cum uita asemenea model de frumusețe… Dacă apuci arcul roman de cheia bolţii sale și îl învârți în jurul axei centrale obții o cupolă, cum e Pantheonul din Roma sau Sfânta Sofia din Constantinopol, azi numit Istambul. La cupola aia imensă mai adaugi o clădire, o “navă”… și dintr-o dată ai un nou model de templu, de biserică… și dacă reușești să găsești structural o formulă prin care să intre mai multă lumină, se trece de la stilul romanesc către unul căruia acum îi spunem gotic.

În acest parcurs de la modelul acustic cu imense reverberații sonore al clădirii Sfintei Sofia la stilul arhitectural gotic al catedralelor franceze începute la vremea cruciadelor s-a născut un fel de sonoritate care a determinat evoluția afectivă a omului modern.

Cine ar fi crezut că cel care s-a jucat cu arcada, învârtind-o așa, ca pe un sfredel, a oferit condiții umanității să cunoască o expresie sonoră care nu a existat niciodată în trecut? Cine ar fi crezut că un lucru atât de simplu poate determina evoluția afectivă a întregii umanități?

Asta pentru că în ecourile cu relații consonante asociate noțiunii de divinitate se află rădăcinile armoniei, polifoniei, omofoniei, în ultimul mileniu omul a evoluat afectiv grație muzicii pentru că trebuie bine înțeles: noi, oamenii, din cauză de armonie, am devenit filosofi prin muzică. Una e să cânți o monodie, o melodie… alta este să o însoțești de un alai întreg de stări armonice… iar mai apoi să începi să împletești mai multe melodii, asemeni multor oameni care se întânesc și “pun țara la cale”, ca să zic așa, fiecare cu părerea lui, fiecare cu trăirile lui… hai să spunem că prin această nemaiîntâlnită cuprindere muzica a devenit un univers de sentimente! Nu a durat mult și au apărut compozitori care nu doar au “inventat” melodii, ei au devenit arhitecți ai sonorităților, unii fiind adevărați edificatori de catedrale sonore, alții… scufundând catedrale sonore.

Dacă e mirare și minune în om, nu e atât că omul a pus piciorul pe Lună, înțelegem deja că viitorul nostru este printre stele și originea noastră este în stele, dar partea dumnezeiască din om este că a reușit să înțeleagă Universul, atât cel ceresc cât și cel sufletesc. Când astrofizicienii ajung să definească materia descoperim că modelele noastre muzicale deja explică prin dodecafonie construcția atomului și prin tonalism construcția galaxiilor, deopotrivă, dar muzica asta nu ar fi putut exista fără revelația divină. În cultura occidentală cu rădăcini în Grecia antică, antiteza între dionisiac și apolinic se prelungește până în zilele noastre prin lupta între pathosul laic și iluminarea transcendenței noastre, ai zice că muzica “vorbeşte” idei după modelul jocului ielelor, pasiune lucidă… și ce poveste a umanității e mai intensă, mai plină de înțelesuri, decât răstignirea Mântuitorului și Învierea Sa întru mântuirea noastră, a tuturor?

Camil Marinescu

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/camil-jpeg.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/camil-jpeg-150x150.jpgRevista MuzicalaEmisiunicamil marinescu,Inapoi la radacini,Oaza de muzica,radio romania cultural
În Săptămâna Patimilor, emisiunea Oaza de muzică vine cu patru ediţii premium (3-6 aprilie, Radio România Cultural, 14,30-15,00) dedicate unei teme predilecte în istoria umanităţii: ÎNVIEREA. Într-un interviu de proporţii epice, dirijorul Camil Marinescu face o suită de mărturisiri/destăinuiri pornite dintr-o viaţă întreagă dedicată muzicii. Interviul întreg va putea...