Ştii care este cel mai mare ghinion al soţului dumitale?… mă întreba Iosif Sava, încă din anii în care munceam împreună, la Redacţia de Actualităţi Muzicale din Radiodifuziunea Română. Că soţia lui lucrează în această instituţie.

 

Gândea corect neuitatul meu şef şi coleg deoarece nu-mi aduc aminte să-mi fi asociat numele cu vreo emisiune de radio sau de televiziune care să-l aibe protagonist pe baritonul NICOLAE CONSTANTINESCU,  bărbatul de care mă leagă 48 de ani de viaţă împlinită. Am făcut bine?!… Tot ce pot spune acum, la bătrâneţe, este faptul că el s-a bucurat însă de preţuirea colegelor mele, cărora şi peste timp, le este recunoscător: Daniela Caraman Fotea, Gabriela Mănăilă, Lucica Ianovici, Maria Baciu, Cornelia Bărbulescu, Marga Huss-Crăciun, Marcela Popescu, Constanţa Drobotă, Marianti Banu.

 

În anul 2008, când într-o frumoasă iniţiativă a Operei Naţionale (condusă atunci de Cătălin Ionescu-Arbore), Nicolae Constantinescu a fost sărbătorit la împlinirea a 70 de ani de viaţă (cu un spectacol de Madama Butterfly) am decis (ca realizatoare a ciclului de emisiuni Maestro) că e timpul să amintim melomanilor câte ceva din cariera sa artistică. Interviul i l-a luat însă tânăra şi frumoasa mea colegă de televiziune, Oana Drăgulinescu.

 

  • Ne aflăm la Opera Naţională, instituţia de care vă leagă destui ani de viaţă.
  • De fapt, de edificiul acesta, care datează din anul 1953, sunt legat încă din liceu, deoarece am fost adus aici, împreună cu clasa, să prestăm muncă voluntară. Aşadar, am cărat cărămizi şi nisip pentru ridicarea lui, fără să bănuiesc cumva că, peste timp, voi urca pe scena din interior. Pe atunci nici nu mă gândeam la muzică; iubeam sportul, cu predilecţie voleiul.
  • Şi muzica, în ce condiţii a apărut?
  • Pentru prima oară am atins un pian în casa unchiului meu (cumnatul mamei mele)  Jean Dănescu, dirijor de cor şi profesor la Şcoala Populară de Artă. Eu nu dădeam însă nicio atenţie muzicii serioase. Mă visam solist de muzică uşoară, ba chiar m-am înscris şi la un concurs de înregistrări pentru tinerii interpreţi. Aşadar, am început jalnic, cu muzica uşoară (ocazional) şi populară. Am frecventat însă multe coruri bisericeşti, începând cu cel de la Sfântul Vasile apoi la Elefterie şi Sfântul Gheorghe. În armată am fost corist la Ansamblul Armatei şi, încet – încet, în sufletul meu s-a infiltrat ambiţia de a-mi verifica potenţialul vocal, la Conservator. Am avut două încercări nereuşite dar, în final, şi pe strada mea … a răsărit soarele; am ajuns student la una dintre legendele în viaţă ale cântului românesc, Petre Ştefănescu-Goangă. De fapt, pe vremea mea mai existau şi alte astfel de legende: Dinu Bădescu, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian, Zenaida Pally, Garbis Zobian, Nicolae Secăreanu şi mulţi alţii. Profesorului  meu (care cred că m-a  simpatizat) am să-i fiu veşnic îndatorat deoarece, încă din facultate, mi-a făcut un fel de „promo” şi am debutat pe scena Operei, înainte de absolvenţă, în rolul Enrico din Lucia di Lammermoor de Donizetti.
  • Şi în tonul glasului se simte că aveţi încă o admiraţie deosebită pentru maestrul dvs. Aţi vrut să semănaţi cu el?
  • Nu ascund că în primii ani chiar îl imitam. Mi-aduc aminte că Domnia sa se aşeza în scaun şi decreta: „acum, cântă Goangă doi!”. Până într-o zi, când m-am scuturat şi mi-am zis: Tu, ce vrei să faci? Să devii un epigon?!… Aşa am ajuns să mai cer şi alte sfaturi prin oraş, la D-na Victoria Costescu-Duca şi, mult mai târziu, la seniorul cântului românesc, Şerban Tassian. (Interviu pentru TVR, anul 2008)

 

Nicolae Constantinescu s-a născut în ziua de 27 martie 1938, în Bucureşti, într-o familie modestă, cu tatăl (Vasile) funcţionar şi mama (Maria) casnică. A rămas orfan de mamă la 13 ani şi a avut o tinereţe grea, plină de privaţiuni. După terminarea Liceului Comercial Carol, pentru a se întreţine, a încercat fel de fel de munci, de la confecţioner de lădiţe de lemn la funcţionar şi desenator. Primele manifestări vocale publice au avut loc în timpul stagiului militar, unde este remarcat şi adus de la Turnu Severin la Bucureşti, pentru a fi integrat în Corul Ansamblului Armatei. Până a avut curajul să susţină examenul la Conservatorul Ciprian Porumbescu a mai activat şi în alte colective corale: Ansamblul Băncii Naţionale, Corul Sfatului Popular, Corul Madrigal, Corul de Studio al Conservatorului Ciprian Porumbescu.

 

După intrarea la facultate (1964) şi cei cinci ani de studii susţine examenul de absolvenţă ca şef de promoţie, cu rolul Marchizului De Posa din Don Carlo de Verdi alături de colegele sale de an: Maria Slătinaru-Nistor şi Mihaela Mărăcineanu.

 

1968 – PRIETEN. Înalt, suplu, cu un păr castaniu deschis şi cei mai frumoşi ochi albaştri pe care îi văzusem vreodată. Fermecător prin eleganţa purtării şi a ţinutelor vestimentare.

Un bariton de mare viitor, rafinat şi distins, cu o voce caldă şi expresivă (Daniela CaramanFotea, emisunea radiofonică Panoramic Opera, Tribuna tinerilor solişti, din 15 dec.1968).

În anul 1969  devine solist al Operei bucureştene şi unul dintre cei mai devotaţi şi disciplinaţi artişti ai instituţiei. Nu a refuzat nimic, îmbinând deopotrivă roluri mai mari sau mai mici, cu aceeaşi seriozitate.

A abordat cu plăcere lumea liedului, din care au rămas înregistrate în fonoteca Radiodifuziunii bijuterii miniaturale semnate de: Hugo Wolf, Ludwig van Beethoven, Piotr Ilici Ceaikovski, Modest Mussorgski, Robert Schumann, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Felicia Donceanu, Nicolae Bretan, Emil Lerescu şi alţii.

 

1970 – SOŢ. Serios, rafinat, profund, prezentabil, alături de care am putut merge… şi voi merge până la capătul lumii.

 

Pe podiumul de concert a apărut în operele Încoronarea Popeei şi Întoarcerea lui Ulise în patrie de Monteverdi, Zamolxe de Liviu Glodeanu şi Noaptea cea mai lungă de Doru Popovici, Pedeapsa, Praznicul calicilor de Anatol Vieru, La drumul mare de C.C. Nottara, Andrea Chenier de Giordano (rolul Fleville) precum şi în oratoriile: Messias de Haendel, Anotimpurile de Haydn, Paradis şi Péri de Schumann şi Oratoriul de Crăciun de Bach.

 

1978 – TATĂ. Cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Răstoarnă munţii, deschide uşi ce par ferecate, pentru bucuria lui Marius.

 

Anii trec, cu bune şi mai puţin bune, cariera de solist se desfăşoară lin, cu aprecieri publice, în care solistului Nicolae Constantinescu i se remarcă: rafinamentul şi aristocraţia cu care creează un personaj de o distincţie aparte şi de o mare bogăţie sufletească în Marchizul De Posa din Don Carlo de Verdi  (Luminiţa Vartolomei, Contemporanul, 15 martie 1973), bărbăţia vocală remarcabilă în Laertes din Hamlet de Pascal Bentoiu (Iancu Dumitrescu, Săptămâna Culturală, 3 oct. 1975),  glasul liric, muzicalitatea, actoria rafinată şi bucuria identificării cu rolul pictorului Marcello din Boema de Giacomo Puccini (Viorel Cosma, Revista Muzica,18 iunie 1978), nobleţea, aplombul şi prestanţa scenică în Contele Robinson  din Căsătoria secretă de Domenico Cimarosa (Carmen Stoianov, România Literară, 11 dec. 1980), calităţile muzicale şi talentul de actor-povestitor în Alfieri din opera Vedere de pe pod de Renzo Rossellini (Claudiu Negulescu, Flacăra, 12 februarie 1982), un interpret care şi-a venerat înaintaşii şi profesorii, dând tuturor generaţiilor o rară lecţie de modestie şi decenţă (George Stanca, Adevărul de seară, 5 iunie 2009).

 

  • Aţi ieşit la pensie în anul 1991, când încă aţi fi putut să mai cântaţi. De ce?
  • Da, e adevărat. Eu am avut această dorinţă şi nu regret, deoarece mi-am împlinit o altă mare bucurie, aceea de a deveni pedagog de artă vocală. Munca mea de profesor a cunoscut destule împliniri; şi astăzi, absolvenţi de-ai mei se găsesc ca solişti sau în cor, peste tot: la Operetă, Operă, la Filarmonică, Radio, Madrigal, Preludiu, ba chiar şi pe scenele lumii, la Viena, Toulouse şi în alte oraşe.
  • Şi dvs. aţi cântat în cor. Cum e, nu dăunează unei cariere solistice?
  • Activitatea corală are şi nişte beneficii pentru un viitor solist. Îl obligă să fie riguros, disciplinat, să se încadreze într-o armonie de ansamblu. Sigur, când ajungi pe scenă de unul singur, maniera de cânt trebuie schimbată, responsabilitatea este alta. Devii propriul tău stăpân. 
  • Ceea ce v-a caracterizat a fost eleganţa, aristocraţia, nobleţea. Cei care v-au văzut spun că rolurile care v-au reprezentat cel mai bine au fost de acest gen.
  • Nu prea am putut să-mi aleg ce aş fi dorit să cânt. Trebuia să servim instituţia şi eu am fost foarte corect. Iată de ce, chiar în prima mea stagiune, a trebuit să cânt şapte spectacole cu rolul Alfio din Cavalleria rusticana de Mascagni – un erou violent, un om opus felului meu de a fi, un rol de sfârşit de carieră, nu de început. Da, e adevărat că mă regăseam în personajele „de capă şi spadă”, în Rodrigo din Don Carlo, în Enrico din Lucia di Lammermoor, în Contele Robinson din Căsătoria secretă, Valentin din Faust, roluri care presupun nobleţe, generozitate, dar care nu exclud bărbăţia. Eu i-am cântat însă cu aceeaşi plăcere şi pe Morales dar şi pe Escamillo din Carmen, pe Fiorello din Bărbierul din Sevilla, Silvano din Bal mascat, Kruşina din Mireasa vândută, Frederick din Lakmé, prinţul Ottokar şi Kilian din Freischutz dar şi pe Sharpless din Madama Butterfly, Ping din Turandot, Scelkalov din Boris Godunov, Heraldul din Lohengrin sau Biterolf din Tannhauser, Laertes din Hamlet, rolul titular din Bălcescu, Gheorghe din Năpasta, Mr. Darling din Peter Pan, Teseu din Oedipe, Andrei din Dragoste şi jertfă, Silvio din Paiaţe, Guglielmo din Cosi fan tutte şi, mai ales, Marcello din Boema.
  • Ce roluri aţi mai fi dorit să faceţi?
  • Don Giovanni de Mozart, Scarpia din Tosca de Puccini şi Evgheni Oneghin de Ceaikovski, rol cu care eram gata, dar în care, din cauze independente de mine, nu am mai debutat.
  • Cum vă simţiţi acum, la 70 de ani, aici, în foaierul Operei, înconjurat de atâtea amintiri?
  • Bine, sunt mulţumit de ceea ce am făcut în meserie. Sunt şi un soţ şi tată extrem de mândru de cele două fiinţe pe care le am alături. Prin tot ce scrie şi realizează la Televiziunea Română, băiatul meu Marius îmi umple sufletul de o fericire care nu mă lasă încă să îmbătrânesc. Deci, aşa cum spunea la sărbătorirea mea de 70 de ani criticul Costin Popa: o familie de succes! Cred că nu e departe de adevăr.(Interviu pentru TVR, anul 2008)

 

2011 – BUNIC, soţ, tată, prieten, coleg, cu nestrămutate principii de adevăr, frumos, corectitudine, demnitate, sobrietate, decenţă, punctualitate, de la care nu s-a abătut.

Un om care îmbătrâneşte frumos, păstrându-şi aceeaşi iubire pentru copii, vreme friguroasă, ordine şi curăţenie, pâine, brânză cu roşii, călătorii cu trenul, parfumuri cu aromă de citrice (din gama Tom Ford), o haină bine croită şi o cravată asortată.

 

Cu aceeaşi culoare senină a privirii. Sau aşa o văd eu?!…

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/37575_1402445534397_6822168_n-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/37575_1402445534397_6822168_n-1-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziianiversare 80,bariton,luminita constanstantinescu,nicolae constantinescu,oana dragulinescu
... Ştii care este cel mai mare ghinion al soţului dumitale?... mă întreba Iosif Sava, încă din anii în care munceam împreună, la Redacţia de Actualităţi Muzicale din Radiodifuziunea Română. Că soţia lui lucrează în această instituţie.   Gândea corect neuitatul meu şef şi coleg deoarece nu-mi aduc aminte să-mi fi...