După cinci ani de când nu se mai ştia nimic despre acest Studio (lăudabil la vremea lui) am aflat cu bucurie că el a fost resuscitat şi şi-a redeschis porţile cu opera Flautul fermecat de Mozart, într-o „înveşmântare” tinerească datorată, în primul rând distribuţiei formată din studenţi sau masteranzi din toată ţara. O revenire binevenită, necesară, salutată cu entuziasm de zecile de copii (însoţiţi) care au umplut practicabilele aranjate sub formă de arenă din foaierul central al Operei Naţionale Bucureşti, duminică 25 martie, ora 11,00. A fost o adevărată bucurie, o „gură de aer proaspăt”, o „adiere” de primăvară care ne-a făcut să uităm peisajul hibernal de afară.

 

Şi ce operă putea să fie mai potrivită pentru acest nou început decât Flautul fermecat, acest minunat singspiel, în care muzica lui Mozart şi libretul lui Emanuel Schikaneder vorbesc despre Bine şi Rău, Adevăr şi Minciună, despre Prietenie şi Fidelitate, concepte pe care toţi copiii ar trebui să le ştie şi să le respecte…

 

Basmul cu Prinţul Tamino, supus mai multor probe în drumul său de la Întuneric la Lumină (de la neguroasa împărăţie a Reginei Nopţii către tărâmul binefăcător al lui Sarastro) este un minunat pretext pentru regizoarea Anda Tăbacaru Hogea, scenografa Adriana Urmuzescu şi dirijoarea Smaranda Morgovan de a ne introduce în lumea captivantă a copilăriei, cu mijloace simple de transpunere scenică şi muzicală.

 

În spaţiul restrâns (rămas de la scara centrală la scaunele publicului) sunt plantate doar câteva cuburi de lemn în care se înfig: o lună, un soare, o floare, un stâlp totemic indian, simboluri care devin cu timpul: casă, refugiu, locuri de ascuns sau de oficiat ritualuri. Între ele, personajele se agită, interacţionează cu micii spectatori într-o vie şi captivantă mişcare. Papageno are o perucă cu pene şi machiaj de om-pasăre, Regina Nopţii coboară pe scări într-o rochie întunecată cu becuri, Sarastro şi Tamino sunt inveşmântaţi în costume albe, Monostatos este un indian rău, însoţit de 5-6 copii ce bagă spaima în spectatori, Papagena – o autentică Mumă a Pădurii transformată într-o tânără plină de nuri. Aşadar, spectacolul are toate ingredientele ce ţin conectată atenţia celor mici. Ca să realizezi un asemenea dinamism captivant trebuie să ai însă fantezie, curiozitate, o concepţie proaspătă, un suflet curat şi o vivacitate neostenită, adică să poţi să mai fii copil. Regizoarea Anda Tăbăcaru Hogea demonstrează că este încă apropiată de acest univers.

 

La fel de tânără mi s-a părut şi abordarea muzicală a Smarandei Morgovan care, numai cu un acompaniament de pian (susţinut cu profesionalism şi acurateţe de Anatol Rogut) şi un flaut sensibil (Nicoleta Amzulescu) ne-a introdus cu precizie, gesturi sigure şi o privire cuprinzătoare în universul celebrei capodopere. Ştie fiecare amănunt, cântă cu interpreţii, sub mâna ei muzica e cursivă, fără accidente. De altfel, în afara unor mici desincronizări ale Reginei Nopţii cu pianul, nimic nu a surprins neplăcut.

 

Toţi soliştii sunt la începuturi de carieră, cu emoţii şi lipsă de experienţă dar cu mult entuziasm, cu ambiţie şi dorinţă de autodepăşire.

 

O parte dintre ei s-a concentrat mai mult pe realizarea în parametrii optimi a liniei de cânt, Regina Nopţii – Alexandra Moroiu (cu o  promiţătoare acrobaţie a ţesăturii), Sarastro – Florin Mircea Ganea (mai calitativ în mediu şi acut decât în grav), Tamino – Ciprian Pahonea (o voce sonoră şi egală), Pamina – Amaia Arieta Vargas (de origine spaniolă, cu o lăudabilă pronuntie în limba română şi fraze frumoase). Au fost diferiţi, în funcţie de glasul cu care i-a dăruit natura, de tehnica însuşită la clasele maeştrilor sau de felul în care şi-au gestionat emoţiile.

 

Între aceşti „piloni” de susţinere a arhitecturii melodice ne-a captivat atenţia restul distribuţiei, adică „fermenţii” neobosiţi, interpreţii care au acordat un procent egal partiturii şi jocului actoricesc: Grupul celor trei Doamne (Cristina Vasilache, Amelia Stoicescu, Ligia Tiponut), Papageno – Samuel Alper, Papagena – Mădălina Radu.

 

Deşi rolul Monostatos nu este unul de performanţă vocală se cuvine un plus de apreciere lui Alin Trifu, pentru dezinvoltură, dicţie şi plăcerea cu care s-a implicat în trăirea personajului. O demonstraţie că nu există roluri mici şi mari, ci talentul cu care ţi le apropii.

 

Serioase şi pline de responsabilitate au fost şi cele trei fete, în rolul copiilor: Victoria Radu, Ilona Năstase, Raluca Georgescu, iar participarea Corului de Copii al Operei Naţionale a adus un plus de lumină în derularea spectacolului.

 

Dacă n-aţi văzut încă Flautul fermecat de Mozart în varianta Studioului Ludovic Spiess, luati-vă copiii sau nepoţii şi mergeţi la Operă. Vă asigur că nu veţi regreta!

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/29570669_10155332561716297_5120019999621907994_n.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/29570669_10155332561716297_5120019999621907994_n-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaFlautul fermecat,Studioul Ludovic Spiess
După cinci ani de când nu se mai ştia nimic despre acest Studio (lăudabil la vremea lui) am aflat cu bucurie că el a fost resuscitat şi şi-a redeschis porţile cu opera Flautul fermecat de Mozart, într-o „înveşmântare” tinerească datorată, în primul rând distribuţiei formată din studenţi sau masteranzi din toată...