Nu-mi mai aduc aminte exact dacă în anul 1991 sau 1992 am fost solicitată (împreună cu o echipă mai extinsă a Televiziunii Române) să înregistrăm Balul Operei Române din Cluj-Napoca. A fost o ocazie rară de a cunoaşte plenar colectivul acestei instituţii condusă în acea vreme de reputatul dirijor Petre Sbârcea. Dintre soliştii etalaţi cu acea ocazie, baritonul Mugur Bogdan m-a impresionat în mod deosebit în aria lui Alfred Doolittle din opereta My Fair Lady de Frederick Loewe. Era o fericită îmbinare de voce frumoasă şi bogată, cu o rostire răspicată a cuvintelor şi un savuros joc actoricesc.

Imaginea lui mi-a rămas întipărită peste ani, de aceea mi s-a părut nedrept să nu-l evoc, poate cam târziu, între interpreţii pe care nu trebuie să-i uităm. Pentru asta am apelat la amintirile fiice sale, Arona Bogdan, pe care o cunoscusem sub numele de Stanca, încă de pe vremea când îmi trimitea scrisori (uneori destul de critice), legate de emisiunile de operă.

 

  • Draga Arona, mi-aş dori tare mult să realizăm împreună, un portret al tatălui tău, baritonul Mugur Bogdan.
  • Vă mulţumesc ca v-aţi gândit la el. O fac cu mare plăcere, dar cred că va trebui să avem şi ajutorul mamei.
  • De ce l-ai iubit atât de mult?
  • Pentru că era TATA, omul cel mai bun pe care l-am întâlnit vreodată, sufletul cu care comunicam pe loc, fără să fie nevoie de cuvinte. Şi acum, când mi-e greu, dacă mă gândesc la el mă simt revigorată, am o putere care îmi risipeşte orice îndoială. Ca artist l-am admirat pentru modul natural în care se comporta pe scenă, pentru dezinvoltura cu care acapara atenţia spectatorilor. Avea o aură ce-l înconjura şi magnetiza publicul. Era însă un uriaş…timid.
  • Ce principii morale ţi-a insuflat pentru scenă şi viaţă?
  • M-a învăţat că, în meseria asta şi în viaţă, lupta trebuie să o duci în primul rând cu tine însuţi, nu cu alţii.
  • Te-a susţinut atunci când ai hotărât să îl urmezi în profesie?
  • Cred că da. Mi-aduc aminte de un moment în care el era amfitrionul unui Bal al Operei, iar eu trebuia să cânt o arie grea de Cimarosa. Trebuia să cobor nişte scări interminabile, la capătul cărora se afla tata. Puţini ştiau că sunt fata lui. Eram puţin speriată şi aşteptam de la el un pic de îmbărbătare dar, cu exigenţă, nu mi-a şoptit decât aceste cuvinte: „Hai, arată-ne că ştii să faci ceva!”… Era felul lui de a-mi imprima ideea că trebuie să mă bazez pe mine, să încep să devin artist, să mă eliberez de cuibul casei, ca un pui care începe să zboare. A făcut-o cu simţ pedagogic, îmbibat însă de o blândă severitate. Sper că i-am demonstrat încrederea, deoarece am avut succes. Mai târziu, când mă asculta şi zâmbea, faţa lui trăda mândria că am făcut un lucru bun. Îi era doar greu să spună cu cuvinte.
  • Sper că a zâmbit şi când a vizionat emisiunea Bal la Don Giovanni, singura noastră colaborare profesională, în care ai interpretat-o cu talent pe Susanna din Nunta lui Figaro de Mozart. Îi asculţi înregistrările?
  • Mărturisesc că, deşi au trecut deja 15 ani de când nu mai e, încă nu reuşesc să-l reascult fără să nu mă tulbur enorm. De fiecare dată când fratele meu geamăn îi pune înregistrările, plâng fără întrerupere, cu şiroaie de lacrimi. Mi-e foarte greu. (Interviu februarie, anul 2018)

 

Mugur Bogdan s-a născut în ziua de 8 decembrie 1935 în localitatea Bălăuşeri, judeţul Mureş şi a murit în 6 aprilie 2003, la Cluj, în mod neaşteptat, în urma unui infarct. A fost mezinul unui jurist cu o frumoasă voce de bas şi al unei mame casnice. Soră sa a devenit profesoară de psihologie şi limba română.

A absolvit Liceul de Muzică din Cluj-Napoca şi Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti la clasa baritonului Petre Ştefănescu-Goangă, pentru care a avut un deosebit cult. Din acea vreme datează şi prietenia lui cu tenorul Ludovic Spiess. Toată viaţa a nutrit un respect deosebit pentru maeştrii care l-au format: Jean Rânzescu, Hero Lupescu, George Zaharescu, Anghel Ionescu-Arbore, Ion Balea, Victor Gomboşiu, Dinu Cernescu, Anatol Kisadgi, Petre Sbârcea.

În timpul studiilor a fost solist al Ansamblului Doina al Armatei şi solist al Teatrului de Operetă Ion Dacian.

Mugur Bogdan deţine: Premiul al II-lea (voci bărbăteşti) la Concursul Internaţional de la Toulouse (1956), Premiul al II-lea la Geneva şi Sofia (1965 şi 1972) precum şi Premiul al III-lea la Concursul “George Enescu” (ediţia 1964).

 

Pentru a afla amănunte despre carieră am apelat la memoria soţiei sale, renumita solistă a Operei Române clujene, mezzo-soprana Georgeta Orlovschi.

  • Stimata Doamnă, v-am cunoscut cu plăcere în urmă cu nu mult timp în casa sopranei Lucia Stănescu (de la Someşul Rece), cu ocazia aniversării sale de 90 de ani. Atunci nu v-am întrebat nimic despre soţul dvs. O fac acum. Unde şi cum v-aţi întâlnit?
  • Eram studentă la Conservator iar el, deja un apreciat solist al teatrului nostru. M-a remarcat într-o producţie a clasei de Operă şi mi-a spus cuvinte frumoase, pe care nu le-am uitat. N-am uitat nici pe bărbatul care le rostise, cu care am devenit colegă, după absolvenţă. Şi, uite-aşa, admiraţia profesională şi cea personală au condus la închegarea unei frumoase familii.

 

Mugur Bogdan a fost unul dintre soliştii de bază ai Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, abordând cu aceeaşi plăcere roluri de operă şi operetă: Contele din Nunta lui Figaro şi Papageno din Flautul fermecat de Mozart, Malatesta din Don Pasquale şi Edgardo din Lucia di Lammermoor de Donizetti, Sharpless din Madama Butterfly, Marcello din Boema, Lescaut din Manon Lescaut şi Scarpia din Tosca de Puccini, Escamillio din Carmen de Bizet dar, mai ales, creaţiile verdiene începând cu Don Carlos din Ernani, Germont din Traviata, Renato din Bal mascat, Amonasro din Aida, Rodrigo din Don Carlo, Rigoletto şi Falstaff din operele omonime. În operetă a realizat interpretări de referinţă în: Liliacul de Johann Strauss-fiul, Vânzătorul de păsări de Zeller, Lysistrata de Gherase Dendrino, Văduva veselă de Lehar şi My Fair Lady de Loewe.

În repertoriul românesc a reînviat destinul sonor al unor eroi cu o pronunţată aură istorică: Alexandru Lăpuşneanu de Alexandru Zirra, Pană Lesnea Rusalim de Paul Constantinescu sau Horea de Nicolae Bretan.

 

  • Doamnă Orlovschi, soţul dvs. a cântat mult şi foarte divers. Aţi simţit cumva care i-au fost cele mai dragi personaje?
  • Cred că au fost multe, multe… Din păcate, nu a ţinut niciodată o evidenţă a carierei, iar eu nu aveam timp, poate eram şi prea preocupată de propria mea evoluţie. Cred însă că marea lui pasiune a rămas lirica verdiană, cu precădere rolurile din Ernani şi Don Carlo.
  • Şi-ar mai fi dorit ceva ce nu a apucat să interpreteze?
  • În ultimul său an de viaţă a fost invitat să interpreteze rolul lui Tevye Lăptarul din Scripcarul pe acoperiş de Joseph Stein, pe scena Operetei din Bucureşti; dar, din cauza unor împrejurări nefericite, s-a renunţat la proiect. A murit cu dorul acestui personaj de care se îndrăgostise şi cu care deja se identificase.
  • Avea parteneri favoriţi?
  • Mugur era un bun coleg şi fiecăruia dintre colegi îi găsea calităţile care să-l facă deosebit. De aceea i-a respectat pe toţi, niciodată nu l-a dorit pe unul sau pe altul.
  • Care erau principiile esenţiale când se apuca să studieze ceva?
  • Partitura era sfântă, pleca întotdeauna de la text, lucra cu minuţiozitate la dicţie, la rostirea cât mai expresivă a cuvântului, scormonea în adâncul psihologic al fiecărui personaj, căuta culorile şi emoţia cu care să impresioneze profund sufletul şi mintea ascultătorului. De multe ori „sacrifica” frumuseţea sunetului pentru adevărul momentului dramatic.  
  • Avea tabu-uri sau emoţii în ziua spectacolului?
  • Se izola şi încerca să intre în „pielea personajului”. Comunica puţin cu noi, evita zgomotele şi orice putea să-l scoată din povestea ce urma s-o spună cu vocea, pe scenă.
  • A încercat şi cariera pedagogică?
  • A fost ani de zile profesor de canto la Conservatorul din Oradea unde, printre alţii, l-a avut ca student pe binecunoscutul solist de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu, o mândrie a clasei sale.
  • Mai iubea şi altceva în afară de muzica de operă?
  • Da, toate genurile de muzică bună şi fotbalul. La un moment dat, ajunsese să fie crainic pe stadion la partidele echipei sale de suflet „U” (Universitatea) Cluj.
  • Cum a fost căsnicia între dvs., doi renumiţi solişti, de multe ori, parteneri pe scenă? Existau suficiente aplauze pentru fiecare?
  • Colaborarea noastră pe scenă era ca şi acasă, excelentă! Am stat alături 32 de ani, încurajându-ne, admirându-ne, inspirându-ne unul pe celălalt, într-un cuvânt, iubindu-ne. Ne-am respectat principiile artistice dar am fost şi cei mai exigenţi critici. Am comunicat cu armonie până în anul 2003, când ne-a părăsit, iar locul lui a rămas suveran. (Interviu februarie 2018)

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/IMG_20180318_212015-300x209-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/03/IMG_20180318_212015-300x209-1-150x104.jpgRevista MuzicalaRememberArona Bogdan,bariton,Georgeta Orlovschi,Mugur Bogdan
Nu-mi mai aduc aminte exact dacă în anul 1991 sau 1992 am fost solicitată (împreună cu o echipă mai extinsă a Televiziunii Române) să înregistrăm Balul Operei Române din Cluj-Napoca. A fost o ocazie rară de a cunoaşte plenar colectivul acestei instituţii condusă în acea vreme de reputatul dirijor...