Orice teatru de operă care se respectă are în repertoriu acest diptic. Cele două capodopere sunt scrise la numai doi ani diferenţă (1890 şi 1892), surprind lumea satului italian la intersecţia veacurilor trecute, sunt pline de sentimente puternice şi sunt modele de muzică veristă. Într-o necesară varietate de stiluri şi epoci, era nevoie de includerea lor pe afişul Operei Naţionale bucureştene.

Un nou pariu al actualei conduceri (după Don Carlo din luna februarie), încununat de succes.

Reuşita serilor de 31 martie şi 1 aprilie constă, în primul rând, în tripleta Ion Caramitru (regie) – Viorica Petrovici (scenografie) – Chris Jaeger (lighting design). Ce se vede este frumos, funcţional, expresiv, natural, în cea mai autentică notă tradiţională.

Încă înainte de primele sunete din Preludiul operei Cavalleria rusticana de Mascagni se trage cortina, astfel că există timp să înregistrăm toate amănuntele din decor. O piaţă din Sicilia (sau din orice sat din sudul Italiei), dominată de faţada unei biserici în partea stângă şi de siluetele unor locuinţe ce mărginesc o scară către cârciuma Mamei Lucia, în partea dreaptă. Totul este cufundat în penumbra mirifică a nopţii de Înviere, iar ferestrele luminate pigmentează sugestiv festivitatea sacră în aşteptare.

 

Aceeaşi „ramă” generală se păstrează şi în Paiaţe. Dispare cârciuma, iar intrarea în lăcaşul sfânt este înlocuită cu o scenă, completată cu o „căruţă-cabină”, pentru costume şi machiaj. După Prolog, lumina inundă piaţa, ornată cu ghirlande de beculeţe colorate şi steguleţe, populată rapid de locuitorii satului, de saltimbanci, pitici, oameni pe picioroange, acrobaţi, jongleri, adică lumea pestriţă şi colorată a unei zile de târg. Totul e animat şi vesel, într-o dezordine controlată de du-te-vino, combinată cu spectacolul circarilor. Cum era şi firesc, costumele artiştilor ambulanţi au multe paiete, volane şi sclipiciuri, peruci stridente, în timp ce la îmbrăcămintea târgoveţilor scenografa Viorica Petrovici respectă întocmai ţinuta italienilor din secolul trecut.

 

Să ne întoarcem la Cavalleria rusticana şi apăsătoarea sa atmosferă. Cu simţul său teatral recunoscut, regizorul Ion Caramitru accentuează trăirea actoricească a personajelor, făcând din Santuzza nu numai o femeie dezamăgită, jignită în demnitate ci şi o rivală de temut pentru Lola. Ea nu se sfieşte să-l urmărească pe Turridu, surprizându-l când iese pe geam şi să-i arunce în faţă dovada infidelităţii sale, adică legatura de la gât pe care o pierduse pe scări. Trăsături scenice bine definite au şi celelalte personaje. Turridu este total captivat de revenirea la vechiul său amor, tratându-şi cu brutalitate consoarta; Alfio e dezinvolt şi sigur pe el, până la aflarea trădării soţiei, Lola, cu o pregnantă notă de cochetărie şi superficialitate. De fapt, Ion Caramitru nu a făcut decât să respecte muzica şi înţelesurile ei, ceea ce a conferit spectacolului confort şi cursivitate.

 

Nici în Pagliacci nu s-a încercat vreo revoluţionare scenică dar acţiunea este captivantă, cu trăiri sufleteşti fireşti, fără excese de violenţă, cu gesturi măsurate dar credibile, atât în confruntările fizice directe (vezi duetul Tonnio-Nedda sau scena morţii din final) cât şi în declaraţia de dragoste dintre Nedda şi Silvio.

 

În spectacolul din 1 aprilie, orchestra a cântat mult mai omogen, cu mai multă atenţie la sincronizare şi nuanţe. Supărătoare au rămas, însă, rateurile suflătorilor cu care începe spectacolul din Paggliaci.

 

Dirijorul austriac Johannes Wildner este foarte autoritar şi exigent, nu admite nicio abatere de la propria sa concepţie despre muzica veristă a celor două opusuri redate riguros, însă fără bogăţia sentimentală expusă în aceste poveşti de viaţă. Dinamică sa, mult prea rapidă, a produs şi câteva desincronizări cu corul, de altfel bine pregătit de Daniel Jinga, cu momente frumoase şi atacuri bine susţinute, mai ales la vocile bărbăteşti. Un cuvânt bun şi pentru evoluţia corului de copii, sub conducerea Smarandei Morgovan.

 

Cele două Intermezzi, care ar fi trebuit să fie „cărţile de vizită” ale ansamblului orchestral au fost corecte dar n-au avut feeling. Cel din Pagliacci a căpătat o notă poetică prin dansul Monicăi Petrică, plin de delicateţe şi feminitate. Frumoasă idee!

 

În prima seară, în rolul Santuzza, am avut ocazia să o cunoştem pe Lăcrămioara Cristescu de la Timişoara, o voce autentică de soprană spintă, cu o forţă dramatică învolburată, ascunsă într-o siluetă mignona şi fragilă. A finalizat întregul rol cu determinare, cu multe inflexiuni veriste, accentuând cu predilecţie latura răzbunătoare a femeii trădate, în detrimentul unor pasaje mai calde cerute de arie sau Rugăciune.

 

 

Nu există îndoială că partenerul său din 31 martie are una dintre cele mai frumoase voci de tenor din tânăra generaţie. Alin Stoica posedă o stălucire aparte, un timbru bogat şi o mare plăcere de a fi pe scenă. Ceva în tehnică s-a pierdut cu timpul, altfel nu se explică răguşeala din Siciliană, dificultăţile de frazare din Brindisi şi intonaţia incertă a notei si bemol din aria Addio alla madre. Sperăm că a fost doar o seară nefericită şi curând ne va subjuga din nou cu talentul său de primă linie.

 

O surpriză plăcută a fost baritonul Cătălin Ţoropoc în rolul lui Alfio. Cu un glas mai mult catifelat decât incisiv, a construit un personaj convingător prin umanitate şi siguranţă, într-un cânt bine articulat.

 

Maria Jinga este o Lola fascinantă şi ademenitoare, atât prin cochetărie vocală cât şi printr-o frivolitate scenică evidentă.

 

In Mama Lucia au fost repartizate Mihaela Işpan (31 martie) şi Sidonia Nica (1 aprilie).

 

Privită „în oglindă”, distribuţia de Cavalleria rusticana de a doua zi a adus în atenţie doi foarte tineri interpreţi: Bianca Mărgean şi Adrian Dumitru, voci frumoase dar încă neexperimentate pentru universul atât de epuizant al muzicii veriste. Cine hotărăşte aceste distribuiri riscante?!…

Fiecare dintre ei a căutat să se achite onorabil de misiunea încredinţată, reuşita constând în frazele largi cu finaluri bine susţinute la Adrian Dumitru sau în căldura unei autentice senzualităţi lirice în cântul Biancăi Mărgean.

 

În rolul Alfio, baritonul Vicenţiu Ţăranu a avut una dintre cele mai bune evoluţii din ultimul timp iar Sorana Negrea a fost o Lola plină de culoare.

 

În opera Pagliacci am avut ocazia să-l ascultăm o zi după alta pe tenorul Daniel Magdal, un oaspete fără de care aproape că nu există nicio premieră la Bucureşti. În ziua de 1 aprilie a cântat mult mai bine, cu mai multă grijă pentru cursivitatea şi omogenitatea timbrală, cu mai multă stabilitate intonaţională. Daniel Magdal rămâne însă mai mult cântăreţ şi mult mai puţin actorul-paiaţă în jurul căruia se construieşte toată acţiunea, finalizată cu crima din gelozie.

 

 

În schimb, cea care a focalizat atenţia spectatorilor conducând cu aplomb partenerii şi mişcarea scenică a fost Nedda, Crina Zancu. Este o artistă plină de experienţă, cu rolul rodat încă din vechea montare, cu o voce plină şi sombrată, a cărei evoluţie nu a avut decât un singur minus, atacarea mult prea subţiratică a acutei finale din arie.

 

În 1 aprilie, acelaşi rol a fost interpretat de Marta Sandu, o tânără stăpână pe ea, cu înfăţişare plăcută, cu un glas bine centrat, cu siguranţă intonaţională şi plăcerea cântului frumos. I-aş sugera însă o mai mare atenţie în rostirea textului. Dicţia bună poate să-i aducă un plus de reuşită în viitoarea carieră.

 

 

 

 

 

 

Dacă primul Tonio i-a aparţinut lui Ştefan Ignat (un bariton cu momente frumoase în partea cantabilă a Prologului) cel de-al doilea a fost cântat de Lucian Petrean. Este, fără îndoială, un cântăreţ de talie internaţională. Vocea sigură, puternică, nu are fisuri de coloristică timbrală iar stilul s-a perfecţionat în nuanţe expresive de o apreciabilă varietate. A fost narativ şi cald în Prolog, incisiv în duetul cu Nedda, maliţios şi răzbunător în scena „teatrului în teatru”. Totul este construit cu inteligenţă, ambiţie, implicare şi o conectare adecvată realismului acestei tragedii lirice.

 

Silvio, ţăranul îndrăgostit iremediabil de Nedda, a avut în tânărul Alexandru Constantin un interpret cu multe virtuţi vocale, proaspete şi luminoase dar cu o anume stinghereală actoricească, în timp ce Adrian Mărcan (în cel de-al doilea spectacol) a adăugat  maturitate şi dezinvoltură vocală, poate şi un plus de atractivitate scenică. Cred însă că s-ar fi potrivit mai bine în cuplu cu Crina Zancu, prin potenţial, prin experienţă şi vârsta biologică.

 

În rolul Beppe (Arlechinul) au fost repartizaţi Valentin Racoveanu (util şi cu implicare scenică) şi Andrei Lazăr (dăruit muzicalităţii frumoase, dar cu probleme în registrul acut).

 

În alte mici roluri: Georgeta Andrieş (Una donna), Adrian Ionescu şi Constantin Negru (Contandino, Altro Contandino).

 

Cavalleria rusticana şi Pagliacci sau mai scurt Cav/Pag, în alb-negru sau decor colorat, sunt două poveşti de viaţă pline de patimă, credibile, pulsând de realism, la care nu trebuie să lipsiţi din sala Operei Naţionale Bucureşti.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/SPF_3611-1024x684.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/SPF_3611-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaadrian dumitru,adrian marcan,akexandru constantin,andrei lazar,Bianca Mărgean,Cătălin Ţoropoc,cavalleria rusticana,Chris Jaeger,Crina Zancu,Daniel Jinga,daniel magdal,Ion Caramitru,Johannes Wildner,Lăcrămioara Cristescu,lucian petrean,Maria Jinga,marta sandu,mihaela ispan,Monicăi Petrică,pagliacci,sidonia nica,sorana negrea,Ştefan Ignat,valentin racoveanu,vicentiu taranu,Viorica Petrovici.
Orice teatru de operă care se respectă are în repertoriu acest diptic. Cele două capodopere sunt scrise la numai doi ani diferenţă (1890 şi 1892), surprind lumea satului italian la intersecţia veacurilor trecute, sunt pline de sentimente puternice şi sunt modele de muzică veristă. Într-o necesară varietate de stiluri...