A devenit aproape de la sine înţeles că orice teatru de operă care se respectă trebuie să aibă Spărgătorul de nuci în repertoriu – e titlul ideal pentru serile de iarnă, când toată familia simte dorinţa de strălucire şi răsfăţ, de Crăciun ca şi mai târziu, compensând urgia de-afară cu căldura emoţională produsă de vizionarea unui spectacol plăcut. La Iaşi, Spărgătorul de nuci a cunoscut două variante, cea din 1964 a lui Vasile Marcu şi cea din 1994, semnată de Gheorghe Stanciu. Sunt mulţi ani de la aceasta din urmă, aşa că premiera din 2018 a fost cât se poate de binevenită, iar faptul că a fost reprogramată iar şi iar, până către sfârşitul stagiunii, datorită cererii mari de bilete, atestă succesul de care s-a bucurat.

Muzica lui Piotr Ilici Ceaikovski nu necesită vreo prezentare, fiind aproape în întregime arhicunoscută şi în versiunea de concert, popularizată în rândul copiilor şi de filmul de animaţie Fantasia al lui Walter Disney. Ciprian Teodoraşcu, dirijor invitat de la Opera Naţională Bucureşti, o deţine „în baghetă” de multă vreme şi conduce orchestra ONRI cu grijă şi autoritate (deşi nu prea are cum să contracareze unele rătăciri de pe la suflători).

Nici Ileana Iliescu nu are nevoie de vreo prezentare, fiind un nume de mare rezonanţă al baletului românesc de ieri. Ca şi de azi, am spune, căci iată, acesta este al patrulea spectacol pe care-l montează la Iaşi în ultimii ani (după Don Quijote, Lacul Lebedelor şi Valsuri celebre în interpretări coregrafice), şi toate au fost bine primite de public.

În timp, libretul Spărgătorului a căpătat o structură relativ standard, destul de îndepărtată de povestea transpusă iniţial în balet de către Marius Petipa la 1892. Raportată la acesta, versiunea Ilenei Iliescu este una tradiţională şi e bine că e aşa. (De altfel, puţine au fost reinterpretările moderniste, cele mai cunoscute fiind datorate lui Maurice Béjart şi Matthew Bourne).

Coregrafia îi aparţine Ilenei Iliescu în întregime, chiar dacă pe alocuri răzbat elemente din variante consacrate. Gândită ca pentru sine (deşi, în anii săi de glorie, interpreta în spectacol, cu o eleganţă care dădea rolului o importanţă specială, doar Dansul arab), conţine multe turaţii şi combinaţii recurente cu sărituri mari şi prize. Dansurile de grup – în special Fulgii şi Florile sunt frumos şi clar desenate, permiţând şi o bună distingere a solistei/soliştilor, fără a obturata vizual compoziţia de ansamblu.

În primul act, cele din salonul domnului Silberhaus sunt însoţite de mici scenete, în care invitaţii interacţionează, dând consistenţă şi credibilitate seratei de Crăciun. Dansurile de caracter din actul II (Spaniol, Chinez, Rusesc, Arab), aduc tuşa de exotism potrivită fiecăruia, fiind totodată un preţios instrument pedagogic pentru dansatorii înşişi. Variind formaţiile dar păstrând stilul rococo al costumaţiei, Figurinele de porţelan (Les Mirlitons) devin un pas de cinq, cu trei fete şi doi băieţi.

Nota de noutate a concepţiei e dată de animăluţele din visul adolescentei Clara, copila gazdelor: neplăcându-i nicicum rozătoarele, coregrafa le-a înlocuit pur şi simplu cu… duşmanii lor, adică Motanii, care sunt însă la fel de agresivi şi suferă aceeaşi tristă înfrângere de către Soldăţei. Desigur, Spărgătorul de nuci, cel care conduce defensiva, va deveni Prinţul şi partenerul Clarei, atât cât va dura visul, într-o atmosferă de cofetărie animată…

Adriana Urmuzescu, aflată la a nu-ştiu-câta scenografie pentru acest balet, găseşte de fiecare dată accente originale, îmbinându-le cu tradiţia. Actul I se desfăşoară tot într-un decor şi costume generice, de început de secol XIX (povestirea Spărgătorul de nuci şi Regele şoarecilor a fost scrisă de către E.T.A. Hoffmann în 1816). Cele mai caracteristice detalii sunt date de ceea ce personajele poartă pe cap: măştile integrale ale Motanilor, căştile ce par dotate cu aşchii de gheaţă ale Fulgilor sau perucile Florilor. Noi şi proaspete sunt şi rochiile lungi ale Florilor, iar cromatica şi eficienţa realizării unora dintre costumele dansurilor de caracter (Spaniol, Arab) sunt de mare impact vizual.

La reprezentaţia târzie la care am asistat, în seara de 1 aprilie (premiera avusese loc pe 25 februarie, cu Kotomi Hoshino şi Vlad Mărculescu), am avut plăcuta surpriză de a o urmări pe Viviana Olaru într-un rol principal, alături de Dumitru Buzincu. Dacă partenerul ei e solist de ceva ani şi câştigă cu fiecare spectacol în experienţă şi siguranţă, Viviana Olaru (oficial încă membră a ansamblului ONRI) se mişcă absolut firesc pe scenă, ca şi cum s-ar fi născut cu poantele în picioare, iar rolul Clara pare să fi fost creat special pentru ea. Un pişcoţel de fată (cum o alinta afectuos o colegă), cu care Dumitru Buzincu rezolvă fără emoţii cele mai dificile prize (o fi având 40 kg, mă întreb!?), dotată cu uşurinţă tehnică, o bună mobilitate articulară şi o energie inepuizabilă. Un foarte promiţător produs al secţiei Coregrafie a Colegiului de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, pregătire la care a adăugat o sumă de cursuri intensive internaţionale. Îmi place să cred că treptele afirmării îi sunt deschise, pe nişa rolurilor care i se potrivesc.

În buchetul de jucării şi vise din seara de Florii i-aş adăuga pe Mariya Lozanova-Buzincu (Zâna fondantelor), Vlad Mărculescu (Prinţul fondantelor), Anca Andronache (solista valsului Fulgilor) sau Elvis Gache (Regele motanilor), ca şi pe toţi interpreţii dansurilor de caracter.

La Iaşi viaţa pare să curgă mai domol, publicul umple cu regularitate sala Operei, ignorând campania înverşunată a unei fiţuici locale, iar managerul Beatrice Rancea respiră uşurată, cu gândul la proiectele viitoare, după perioda tensionată petrecută la cârma ONB.

 

Vivia Săndulescu-Dutton

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/afis-Spagratorul-ONRI.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/04/afis-Spagratorul-ONRI-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAnca Andronache,ciprian teodorascu,Dumitru Buzincu,Elvis Gache,Ileana Iliescu,Mariya Lozanova-Buzincu,Opera din Iasi,spargatorul de nuci,Vivia Săndulescu-Dutton,Viviana Olaru,Vlad Mărculescu
A devenit aproape de la sine înţeles că orice teatru de operă care se respectă trebuie să aibă Spărgătorul de nuci în repertoriu – e titlul ideal pentru serile de iarnă, când toată familia simte dorinţa de strălucire şi răsfăţ, de Crăciun ca şi mai târziu, compensând urgia de-afară...