Când au răsunat primele acorduri ale uverturii ne-am uitat unii la alţii în sală, iar zâmbetul nostru spunea: „Ce dor ne-a fost!…”  A avea Frumoasa din pădurea adormită în repertoriu este un act de normalitate pentru o Operă de talia celei din Bucureşti. Şi a fost în repertoriul ONB timp îndelungat, mai întâi în montarea lui Vasile Marcu din 1966, apoi în versiunea Alexei Mezincescu din 1998, reluată în 2007. După care a venit o vreme, până acum vreo doi ani, când s-a făcut tabula rasa din magaziile de costume şi decoruri şi din istoria instituţiei, vreme după care unii nostalgici încă mai suspină…

Dar roata istoriei, ca şi a gusturilor, se întoarce şi Frumoasa a revenit acasă, acolo unde îi e locul, mai frumoasă ca înainte. A lăsat la o parte experimentele şi inovaţiile aşteptate de o parte din public, care va fi fost dezamăgit, şi s-a prezentat aproape aşa cum şi-ar fi dorit Marius Petipa, genialul coregraf şi regizor al primei montări din 1890, de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta două secole. Sărbătoare care la noi trece neobservată, nu însă şi la ruşi, care au un adevărat cult pentru Petipa şi, în general, pentru balet, fără teamă de desuetudine ci dimpotrivă, evidenţiind şi cultivând frumuseţea clasicului în dans.

Iar echipa căreia îi datorăm premiera din 12 şi 13 mai e cât se poate de potrivită acestui deziderat, cu doi coregrafi dedicaţi, inclusiv prin intermediul unei fundaţii, conservării şi transmiterii patrimoniului artistic al lui Marius Petipa, părintele francez al baletului academic înflorit în Rusia ţaristă.

Cu rusul Vasily Medvedev şi cehul Stanislav Fečo ne-am mai întânit în 2007, când primul a montat Corsarul, un titlu care rezistă cu bine de-atunci încoace pe scenă, deşi nu se poate spune că libretul e tocmai modern, iar celălalt a fost asistentul lui. Ceea ce e valoros în viziunea lor e tocmai respectul, accentul pus pe maniera specifică, în ideea că transmiterea coregrafiei cât mai apropiate de original ne îmbogăţeşte atât pe noi spectatorii cât şi pe interpreţi, aducându-ne la punctul de pornire de care prea adesea uităm, dar îmbrăcându-l în straie noi şi actualizându-i cerinţele tehnice.

În Frumoasa din pădurea adormită (nu toate cuvintele dintr-un titlu se scriu cu majuscule în limba română!) o bună parte din coregrafie îi aparţine deci lui Petipa (variaţiile Zânelor, Adagio cu patru cavaleri, tabloul Nereidelor, pas de deux-urile poveştilor şi pas de deux-ul mirilor din actul III), dar completările şi adaptările celor doi nu distonează, astfel încât un nespecialist nu-şi dă seama unde sunt acestea. Spre desosebire de versiunile văzute la noi până acum, Zânele sosesc la botezul prinţesei Aurora însoţite de cavaleri, Scufiţa Roşie se rătăceşte într-o pădure „umană” ascunsă după pomişori, iar secvenţa Pietrelor preţioase devine un balanchinian pas de quatre cu trei pietricele masculine şi-o pietricică.

O altă restituire pentru care le suntem recunoscători celor doi coregrafi este includerea în spectacol a „şoriceilor” de mai multe vârste, de la pajii sau muzicanţii adolescenţi şi micii dansatori de la Curte (elevi ai Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”) la fluturaşii de grădiniţă (copiluţi ai Studioului de Balet pentru Copii şi Tineret al ONB), bine integraţi în ansamblu. O altă uzanţă a şcolii ruse, aceea de a oferi balerinilor în devenire ocazia de a participa la un spectacol adevărat, întregind totodată peisajul vizual al reprezentaţiei. De altfel, cel mai bogat moment al spectacolului este Valsul din actul I, cu dansatori de trei nivele ca înălţime, gândit pentru o scenă de dimensiunea celei de la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, dar care îşi păstrează şi la Bucureşti limpezimea desenului.

După un Prolog lung cât un act, legat de actul I, actul II aduce o relaxare a ritmului, cu secvenţe muzicale curgând ca într-o sală de concert (deşi nu cred că mi-ar plăcea să aud orchestra condusă de Ciprian Teodoraşcu fără să şi văd ceea ce se întâmplă pe scenă, din cauza volumului ei sonor şi a eternelor probleme de pe la suflători) şi cu o revenire a antrenului către mazurka şi apoteoza din actul III.

Cuvântul scenografului Pavol Juráš din caietul-program m-a emoţionat şi am ştiut că avea să fie o realizare deosebită. Decorul e fix: o impunătoare sală de palat, în faţa căreia culisează, atunci când libretul o cere, o poartă ce separă lumile şi epocile. Variază doar tabloul de fundal, pictat pe lemn, ca pe vremea regelui Florestan XIV (citeşte Louis XIV – când a fost publicată povestea lui Charles Perrault, care a inspirat libretul sugerat de Ivan Vsevolojski lui P.I. Ceaikovski), peste care se adaugă, pentru mai multă claritate, un soare uriaş în final.

Costumele (în treacăt fie spus, realizate la Grishko, în timp record) au fost o pură încântare. Din nou, cuvântul-cheie a fost respectul epocii, la care s-a adăugat fantezia creatorului. Strălucire, armonie cromatică, opulenţă vizuală, cum nu speram să mai văd curând, întrucât pentru spectacolele de balet ne obişnuisem cu improvizaţiile impuse de bugetul mereu insuficient. Şi, în zona malefică, suita Zânei Carabosse: animăluţe fantastice, între şobolani şi lilieci, cu ochii roşii luminoşi sfredelind întunericul.

Din punct de vedere al interpretării, rolul Aurora este ştiut ca fiind cel mai solicitant din pleiada marilor balete clasice. Cristina Dijmaru l-a stăpânit cu bine la premieră, depăşind toate capcanele tehnice şi ţinându-ne cu sufletul la gură în momentele de dificultate prelungită. În cea de-a doua seară, Mihaela Soare, într-un constant progres al liniei clasice, şi-a lucrat cu multă atenţie braţele – element esenţial al manierei acestui balet – preferând siguranţa execuţiei asupra spectaculosului. În rolul Prinţului Désiré, Ovidiu Iancu a părut marcat de emoţie în debutul primei seri, dar şi-a revenit pe parcurs, etalând ca de obicei o săritură suspendată în aer, iar manevrarea partenerei cu o singură mână (piruete + priză) a fost de mare efect. Prin simpla sa apariţie, Robert Enache a transmis nobleţe şi eleganţă, confirmate de uşurinţă şi aterizări pisiceşti, în special în actul al II-lea.

Poate cel mai ofertant rol este însă cel al Zânei Carabosse, pe care coregrafii l-au încredinţat, aşa cum făcuse şi Petipa, unui bărbat, deşi costumul (de o nuanţă neîntâmplător similară cu cea a Zânei Liliacului, dar mult mai sclipitor) nu trădează aceasta, având şi un corsaj pur feminin. Mihai Mezei a impresionat prin vigoarea dramatică, cu o prezenţă scenică pregnantă, producând chiar momente de umor. A doua seară, Vlad Toader – obişnuit mai degrabă cu roluri de tehnică decât de compoziţie – a fost o Zână mai şireată şi mai puţin agresivă.

Într-o distribuţie amplă, au figurat în ambele seri Monica Petrică şi Antonel Oprescu (Regina şi Regele), Vicenţiu Popescu, Mircea Ioniţă (Catalabutte şi Asistentul său), Marina Gaspar, Ada Gonzales, Julia Baro, Remi Tomioka, Kana Yamaguchi (Zânele), Bogdan Cănilă, Valentin Stoica, Sergiu Dan, Virgil Ciocoiu (Cavalerii), Remi Tomioka, Egoitz Segura, Stefano Nappo, Federico Ginetti (Pietrele preţioase).

Printre favoriţii mei s-au numărat Rin Okuno în Zâna Liliacului (acesta e numele corect, nu Zâna Liliac, aşa cum apare în materialele de prezentare), pentru liniştea şi echilibrul (şi la propriu) redate, Remi Tomioka, pentru cursivitatea combinaţiilor dinamice şi radianta bucurie de a dansa, Oscar Ward, pentru excelentele sale calităţi fizice şi tehnice, etalate în pas de deux-ul Păsării albastre, Julia Baro, pentru răsfăţata sa Pisică albă, la fel ca şi Diana Gal, Marina Gaspar pentru o Scufiţă roşie mai vie decât clişeul personajului – roluri mici dar care spun multe despre dansatorii respectivi. Alte distribuiri m-au nedumerit, atunci când interpreta era uşor sub aşteptările mele (Lorena Negrea în Zâna Liliacului) sau mai înaltă decât imaginea tradiţională pe care ne-o facem despre un anumit rol, fie el şi bine executat (Greta Niţă ca Prinţesa Florina, alături de Bogdan Cănilă).

Strunit de maeştri de balet şi balerini-profesori, ansamblul a oferit numeroase momente de satisfacţie vizuală, în tablourile largi cu care este presărat spectacolul. Compania ONB (prefer să folosesc această denumire în locul celei de „compartiment”, deşi aşa sună formularea oficială) a dovedit din nou că dispune de resurse artistice consistente, autohtone sau de prin lumea largă, aşa că aştept cu interes, în stagiunile viitoare, şi alte Frumoase şi Prinţi, căci nu duce lipsă.

 

Vivia Săndulescu-Dutton

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/05/Nereidele.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/05/Nereidele-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAda Gonzales,Antonel Oprescu,Bogdan Cănilă,Cristina Dijmaru,Diana Gal,Egoitz Segura,Federico Ginetti,Frumoasa din padurea adormita,Grishko,Julia Baro,Kana Yamaguchi,Marina Gaspar,Mihai Mezei,Mircea Ioniţă,Monica Petrică,Oscar Ward,Ovidiu Iancu,Pavol Juráš,Remi Tomioka,Rin Okuno,Robert Enache,Sergiu Dan,Stanislav Fečo â,Stefano Nappo,Valentin Stoica,Vasily Medvedev,Vicenţiu Popescu,Virgil Ciocoiu,Vivia Săndulescu-Dutton,Vlad Toader
Când au răsunat primele acorduri ale uverturii ne-am uitat unii la alţii în sală, iar zâmbetul nostru spunea: „Ce dor ne-a fost!...”  A avea Frumoasa din pădurea adormită în repertoriu este un act de normalitate pentru o Operă de talia celei din Bucureşti. Şi a fost în repertoriul ONB...