Alegerea titlului premierei de la finalul stagiunii curente a Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa a fost o comandă a impresarului Joachim Landgraf, care organizează de peste trei decenii turneele în spaţiul germanofon ale companiei de balet şi care a mers pe mâna lui Horaţiu Cherecheş, ca urmare a succesului lucrărilor sale anterioare, Crăiasa Zăpezii şi Romeo şi Julieta.

Povestea Frumoasa şi Bestia este cunoscută generaţiilor tinere mai ales datorită filmului de animaţie produs de studiourile Disney în 1991, iar celor vârstnice datorită filmului din 1946 regizat de Jean Cocteau. Cu rădăcini în Antichitate, a fost tipărită iniţial de Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve în 1740 şi reluată, într-o formă prescurtată şi simplificată, de către Jeanne-Marie Leprince de Beaumont în 1756, aceasta fiind principala sursă de inspiraţie a majorităţii transpunerilor de-a lungul timpului, în literatură, teatru, musical sau film. În dans, a fost abordată mult mai des în America decât în Europa, la noi cunoscând doar o versiune „de buzunar” la Opera Comică pentru Copii, semnată în 2009 de Mihai Babuşka.

Pentru montarea sa, Horaţiu Cherecheş a ales exclusiv partituri de P.I. Ceaikovski, unele folosite şi de alţi coregrafi, în contexte scenice diferite: Simfonia a 6-a Patetica, Poloneza din opera Evgheni Oneghin, Uvertura-fantezie Romeo şi Julieta, Fantezia simfonică Francesca da Rimini, dar şi lucrări mai rar dansate, precum Marşul slav, Sextetul Amintiri din Florenţa, Simfonia a 2-a sau Marşul solemn. Anunţând o desfăşurare puternică prin acordurile Concertului nr.1 pentru pian ca uvertură, colajul muzical, alcătuit din înregistrări de prestigiu, este un regal în sine, iar uneori simpla întâlnire a fragmentului folosit cu naraţiunea creează momente de emoţie, ca în cazul Valsului sentimental, care devine un fel de temă a frumoasei Belle.

Crescut sub aripa lui Oleg Danovski, creatorul se lasă în voia educaţiei şi a structurii sale clasice, simţind muzica şi urmărind-o cu atenţie chiar şi în „recitativele coregrafice”, acele pasaje care fac posibilă progresia acţiunii nevorbite. Ca spectator, îţi spui nu o dată că muzica a fost compusă pentru a fi dansată exact aşa cum o „vede” el, cu sclipiri de reală inspiraţie.

Adagio-urile sunt presărate, ca de obicei, cu prize spectaculoase, combinate cu sărituri şi turaţii, uneori cu susţinere într-o mână: Trandafirul şi Bestia, Belle şi Bestia, Belle şi Prinţul (ultimul, un adevărat număr de recital). Dansurile de curte sunt clare şi pregnante, construite mai mult pe jocul de formaţii decât pe diversitatea paşilor. Chiar şi ceea ce ne-am fi aşteptat să însemne figuraţie e integrat în acţiune: gărzile, îmbrăcate în armură, au o participare dansantă, iar deplasarea lor segmentează felurit spaţiul de joc.

Secvenţele solistice alternează cu cele de grup şi pantomima cu dansul pur, într-o varietate de procedee, menţinând constant interesul privitorului. Spectacolul decurge alert, legat, acţiunea e inteligibilă şi cuprinde o densitate de întâmplări pe parcursul celor două acte, scenele la faţă de cortină nu trenează şi au justificare narativă. Ca şi altădată, se recurge la soluţii ingenioase (de exemplu o machetă în locul corăbiei salvate din furtună, dar pe care Maurice, tatăl lui Belle nu o poate recupera, întrucât a fost sechestrată pentru datoriile acumulate, sau patul încropit de gărzi din suliţele lor, pe care se odihneşte, legănată, Belle), iar „magia” transformării Prinţului în Bestie (şi invers), la adăpostul unei mantii, e foarte gustată de copiii din public.

În libret regăsim teme recurente din poveştile pentru cei mici: cele două surori mai mari, mofturoase şi invidioase, purtarea nechibzuită pedepsită printr-o vrajă, visul ca prezicere a destinului, oglinda fermecată, sărutul/lacrima care readuce la viaţă persoana iubită sau găsirea partenerului pe o treaptă socială diferită. Tuşe originale sunt adăugate prin introducerea unor personaje cu rezonanţă istorică: maeştrii Lully şi Beauchamp, simbolizând uniunea muzicii cu dansul, completaţi de doamnele Lumignon şi Violon, împreună cu care contribuie la desfătarea artistică de la palat. Orice licenţă fiind permisă pe tărâmul basmului, apariţia lor accentuează sugestia că Prinţul, devenit la final Rege, este Ludovic al XIV-lea, iar locul acţiunii este Versailles.

La aceasta contribuie şi decorurile sanktpetersburghezei Natalia Kornilova, cu care Teatrul colaborează deja de un deceniu şi care „recidivează” cu o scenografie pe cât de economică din punct de vedere al costurilor, pe atât de strălucitoare. Decorul unic, dominat de o scară în plan îndepărtat, arată diferit de la un tablou la altul, datorită schimbării pânzei de fundal şi a luminilor, iar cortineta-pădure e o încântare vizuală.

Ţinutele (baroce) îmbină ţesături lucioase cu dantele, paiete şi broderii, rochii pe panier la doamne, redingote la domni şi peruci, căşti animaliere pentru Lupi. Ies în evidenţă rochia Zânei, prin complexitate şi frumuseţe şi costumul Bestiei, completat de un machiaj elaborat. În concepţia echipei regizor-scenograf, acesta e îmbrăcat în negru dar emană bogăţie, trăsăturile întunecate se concentrează în zona capului, iar silueta înaltă şi subţire a interpretului e amplificată de mari aripi detaşabile. O rezolvare inspirată este şi costumul Trandafirului, de pe care se pot desprinde, la fiecare rotire, petalele pe rând, pentru ca în final să se readune la loc.

Construind partiturile pe măsura balerinilor, Horaţiu Cherecheş le exploatează datele personale, făcându-i să-şi împingă limitele tot mai departe. Irina Ganea-Mihaiu (Belle), mai cunoscută în afara ţării datorită turneelor decât la noi, e prin excelenţă lirică, aşa că personajul plin de candoare şi bunătate i se potriveşte ca o mănuşă; Adrian Mihaiu (Prinţul) are prestanţă, vigoare, iar chimia dintre cei doi funcţionează şi pe scenă.

Într-o companie de balet a unui teatru de operă important, în care există sub o duzină de angajaţi (!) şi restul colaboratori (încă de două ori pe-atâţia), ironia soartei face ca unii dansatori să aibă o şansă de care poate nu s-ar fi bucurat dacă ar fi existat mai multă concurenţă. L-am putea numi pe Bogdan Bîrsănescu (Bestia) revelaţia stagiunii, pentru dramatismul şi profunzimea rolului său, aliate într-un rol de compoziţie solicitant şi în plan tehnic.

Şi tot din zona paradoxurilor, trebuie să recunoaştem că nu s-ar mai putea susţine decât balete „de cameră” fără contribuţia dansatorilor străini, care acceptă condiţiile financiare precare de la noi de dragul calităţii experienţei profesionale. Ryan Brown (un autentic danseur noble într-un contre-emploi: Maurice), Shigeyuki Kondo (vânătorul pretendent la mâna lui Belle, interesat de potenţiala avere a acesteia, gelos şi agresiv, încercând să impresioneze printr-un foc de artificii de virtuozitate) şi Keito Shimomura (prietenul şi pandantul acestuia, în aceeaşi notă), Mizuki Kubota (un Trandafir delicat ca fizic dar ferm ca execuţie), Renata Soares şi Iguacel Sanchez (Surorile, ale căror imperfecţiuni răspund bine distribuirii, adăugându-le un plus de haz), Daia Kashiwaba (Beauchamp, alături de Mihai Pâslaru ca Lully), Yuria Soeta (Lumignon) şi Mayu Takahashi (Violon).

Seara premierei din 10 iunie s-a încheiat cu aplauze sincere şi generoase. Îi dorim viaţă lungă şi cel puţin acelaşi număr de spectatori acasă ca şi peste hotare.

 

Vivia Săndulescu-Dutton

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/06/7.-Final.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/06/7.-Final-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAdrian Mihaiu,Bogdan Bîrsănescu,Constanta,Daia Kashiwaba,Frumoasa si Bestia,Horaţiu Cherecheş,Iguacel Sanchez,Irina Ganea-Mihaiu,Keito Shimomura,Mayu Takahashi,Mizuki Kubota,Natalia Kornilova,Renata Soares,Ryan Brown,Shigeyuki Kondo,Vivia Săndulescu-Dutton,Yuria Soeta
Alegerea titlului premierei de la finalul stagiunii curente a Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa a fost o comandă a impresarului Joachim Landgraf, care organizează de peste trei decenii turneele în spaţiul germanofon ale companiei de balet şi care a mers pe mâna lui Horaţiu...