Am argumentat bogat până acum ideea potrivit căreia muzica ușoară românească a beneficiat (o face încă), de o pleiadă componistică masivă numeric, de un portofoliu repertorial divers, vast, beneficiind și de o sumedenie de șlagăre, chiar de evergreen-uri; demonstrînd știința de muzică a creatorilor, harul lor melodic, inspirație și talent.

Cum a apărut acest gen muzical?

Mai întâi, privirea, cercetarea (și nu doar la noi), se îndreaptă către spațiul cultural francez. Trubadurii, susținuți și urmați de truveri, foarte popularii artiști ai evului mediu, au generat o reacție de accept pozitivă mai ales în rândurile publicului larg. Ca replică la permanenta creație academică construită, cerută la curțile princiare, regale ale diferitelor epoci. Așa încât, inventivitatea comediantului francez mediu a imaginat ca în localurile potrivite ori create special, pe mese așezate în mijlocul consumatorilor, transformate cu timpul în estrade, să evolueze cei mai apreciați și doriți slujitori ai sunetului cântat, agrementat cu versuri pe măsură, pamflete, cântece cu tentă politică, dar mai ales piese care să  comunice stări sufletești, tandrețe, iubire… Așa au apărut în timp, localurile specializate, CABARETELE, proliferate apoi în lumea civilizată. Muzicalmente, plecând de la creația populară agrementată, cu împrumuturi din alte culturi (jazz-ul american de pildă), a apărut un nou gen muzical pe care creativitatea franceză l-a adaptat, transformându-l într-o emblemă: șansoneta.

La noi, după ani buni de turnee ale trupelor lirice străine, afiliate în special genurilor lirice, opera, opereta, vodevilul, spectacolele ușoare găzduite mai ales în grădinile de vară ale marilor orașe, dar cele din București find cap de serie, programele muzicale predominant folclorice ori proliferând cântecul lăutăresc, acele mixtum compositum, mozaicuri de genuri muzicale, stiluri, au devenit obligatorii pentru afacerile profitabile. Așadar, cadrul oferit în verile secetoase a fost, la rândul lui favorabil lansării unui repertoriu nou, afiliat modelor, dar și comunicativ pentru melodica și mesajul său.

În tot acest timp, cântecul lăutăresc își vedea nestingherit de drumul său. Forma lui, arhitectura construirii muzicale i se datorează în mare parte lui ANTON PANN, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb! Cel care a mixat folclorul lăutăresc un nou mod de exprimare sonoră; altfel spus o anume formă fixă, strofa, refrenul, spațiile destinate improvizațiilor fără de care lăutarul nu se simte mesager de mesaj pentru acel mereu tânăr mare public, dornic de înnoire, de modalități aparte de a simți muzica. Personalitatea acestui mare om al culturii naționale ni se dezvăluie într-o monografie de excepțională valoare documentară, de cercetare, semnată de muzicologul Vasile Vasile. Antonie Plămădeală îl cracterizează astfel pe Anton Pann. A murit înainte de vreme și pe neașteptate trăiește peste așteptări, înfruntând vremea, înscris hotărât pe drumul nemuririi.

În fine, esențial pentru apariția muzicii ușoare ca gen pe deplin legitimat sonor, a fost activitatea lui CONSTANTIN TĂNASE. În teatrele de revistă pe care le-a condus și inițiat și-a găsit locul muzica aceea melodică, construită perfect în legile armoniei, cu mesaj variat, iubirea fiind însă predominantă, dar nici tenta, aluziile politicului nefiind ocolite (în funcție de epocă…). Aici, protejat de personalitatea lui Tănase, el însuși interpret de mare calibru al pamfletului, și-a găsit, și-a întlnit și demonstrat vocația, ION VASILESCU,  numit pe drept șeful de școală pentru creația națională de muzică ușoară. Sigur, în timpul studiilor academice, la înalte școli franceze pariziene, și-a găsit timp să frecventeze localurile de celebritate ale capitalei. Aici l-a ascultat pe Maurice Chevalier. Aici a înflorit probabil, de fapt, sigur, după cum singur o mărturisește, ideea de a-și uni numele cu o nouă muzică, pe care să o ofere publicului românesc, confraților. La teatrul lui Tănase, lucra fără preget; copia note, scotea știme, apare ca pianist, dirija câteodată, scria partituri de legătură între numerele spectacolelor, dar își integra și propriile creații în partiturile scenice, mergând la pas cu celebritatea dobândită de acestea până la întregi programe proprii.

Cea mai importantă componentă a noii muzici, adoptată instantaneu de marele public, a fost însă aroma folclorică, păstrată și sezizată fără greș în opera celor care s-au alăturat lui Ion Vasilescu. Și au fost MULȚI!

AȘADAR, recapitulez: modelul francez, adaptat nu copiat, definitivarea formei de construcție a fluxului muzical datorat lui Anton Pann, proliferarea teatrelor de revistă și contribuția esențială a lui Constantin Tănase, activitatea, talentul, harul lui Ion Vasilescu, urmat de o pleiadă semnificativă de creatori, apreciați și de confrații lor academici, și nu în ultimul rând activitatea Radio-urilor care au susținut și difuzat noua muzică, pe care și azi o numim Ușoară….

Dar, totul a început în grădinile de vară, în special ale Bucureștilor, în sălile restaurantelor cu pretenții de lux în care evoluau cei pe care azi îi numim cu respect, mari voci, sau… și pe ei, greii muzicii ușoare!

La revedere. a dvs. Daniela Caraman Fotea,

alături de producătoarea programului, Sorina Goia.

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/08/Old-Radio-vintage-resin-craft-for-home-decor-For-Bar-hotel-villa-BR130.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/08/Old-Radio-vintage-resin-craft-for-home-decor-For-Bar-hotel-villa-BR130-150x150.jpgRevista MuzicalaGreii muzicii uşoare româneşti
Am argumentat bogat până acum ideea potrivit căreia muzica ușoară românească a beneficiat (o face încă), de o pleiadă componistică masivă numeric, de un portofoliu repertorial divers, vast, beneficiind și de o sumedenie de șlagăre, chiar de evergreen-uri; demonstrînd știința de muzică a creatorilor, harul lor melodic, inspirație și...