Pentru un meloman pasionat, receptiv și înclinat să aprofundeze forme muzicale și vocale dincolo de marea tradiție a repertoriului universal de operă, Oedipe-ul enescian este fascinantul prilej al unui impact estetic și emotiv care va persista în minte, în suflet, în spirit și ar putea deveni temă de reflexie și context de meditație asupra expresivităților vocale în raport cu o orchestrație cu totul deosebită. Destinul și lupta cu el, situațiile cu care se confruntă Oedipe în viața lui declanșează raționamente care vor filtra întregul parcurs meditativ, reflexiv și contemplativ abordat muzical de Enescu în capodopera sa.

Primul meu impact cu această operă a fost la vârsta de … paisprezece ani … la început la Radio, apoi la Televizor în cadrul unor programe de selecțiuni ori de transmitere integrală în direct mai ales a spectacolelor din Festivalul Enescu, după care am intrat în sala de spectacol … Evident că mă înarmasem cu lecturile adecvate pentru a înțelege cel puțin în ce constă desfășurarea acțiunii și relațiile dintre personaje. Experiențele primordiale ale condiției mele de meloman la vârsta adolescenței îmi consimțeau să înțeleg că teatrul liric oferă o relație dintre cuvânt și muzică în cadrul căreia muzica aprofundează trăirea emotivă a cuvântului, a cărei rostire cântată comportă o multitudine de expresivități sonore și timbrale. Sunt convins că predilecția sensibilității mele manifestată fascinant față de sunetul vocal a fost determinantă în a cultiva răbdarea și insistența în a asculta o muzică indiferent de faptul că, la început, îmi declanșa numeroase întrebări fără răspunsuri. De-a lungul anilor, răspunsurile au venit iar impactul cu muzica și vocalitatea enesciană mi-au îmbogățit profilul perceptiv și analitic. De-a lungul a cincisprezece ani (1970 – 1985) am reușit să aprofundez această partitură, să analizez și să îmi formez chiar un sistem de gândire prin care aprofundarea să îmi ofere continuu noi repere, emoții și revelații. Norocul m-a favorizat să cunosc și să mă bucur în timp de prietenia cu unele mari personalități artistice care și-au legat numele de realizarea artistică a acestei capodopere.

Astfel am împlinit un salt de la meditație la studiu ca rezultat al unui exercițiu mental, sufletesc și spiritual ce continuă și astăzi oferindu-mi noi satisfacții muzicale, artistice, stilistice, estetice, filosofice, existențiale și emotive. Am intitulat acest exercițiu complex al ființei mele folosind varianta românească a unei fraze fundamentale a personajului titular: … Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! … Exclamația cu dureroase accente interogative reprezintă un bilanț final al parabolei existențiale a lui Oedipe … Iar dacă în căutările mele am pornit inițial de la lupta omului cu destinul, aprofundând din ce în ce mai mult tratarea temei prin muzica lui Enescu, am ajuns că înțeleg … manipularea destinului … asupra căreia continui să meditez și, probabil, studiul al patrulea va fi dedicat acestei teme …

Un prim studiu publicat în revista noastră l-am dedicat aspectelor de vocalitate în spiritului componist enescian  Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! … (I) Enescu, Oedipe și vocalitatea enciclopedică

Un al doilea studiu l-am dedicat unor Meditații asupra Destinului Uman în cadrul relației muzicale și dramatice dintre Enescu și Oedipe Biruit-am destinul, biruit-am pe zei! …(II)  Enescu, Oedipe și … Destinul Uman.

Luna trecută s-au împlinit șase decenii de la premiera în limba română a operei OEDIPE de Enescu la Opera Română din București care a avut loc luni 22 septembrie 1958 încheind Festivalul Internațional George Enescu la prima ediție a sa cu o producție care a fost reprezentată într-un arc de timp de trei decenii atât la București cât și în turnee europene de mare amploare și importanță. De aceea, evocarea aceasta este destinată evocării artiștilor care au contribuit la perpetuarea acestei opere.

Când am pășit în sala Operei Române din București ca să urmăresc pentru prima dată opera OEDIPE de George Enescu, după doisprezece ani, încă se vorbea entuziast despre premiera de la 22 septembrie 1958, producție realizată de mari personalități ale teatrului liric din România: CONSTANTIN SILVESTRI (dirijor), JEAN RÂNZESCU (regizor), ROLAND LAUB (scenografia), OFELIA TUTOVEANU (costumele), GELU MATEI (coregrafia); interpreții erau DAVID OHANESIAN (Oedipe), ELENA CERNEI (Iocasta), NICOLAE SECĂREANU (Tiresias), ZENAIDA PALLY (Sfinxul), IONEL TUDORAN (Laios), ALEXANDRU ENĂCEANU (Creon), GEORGE MIRCEA (Păstorul), IOAN HVOROV (Marele Preot), VALENTIN LOGHIN (Phorbas), JEAN BĂNESCU (Paznicul), LADISLAU KONYA (Tezeu), VALENTINA CREȚOIU (Antigona), MARIA SĂNDULESCU (Meropa). Peste jumătate dintre artiștii distribuției duble de la acea premieră nu mai erau în teatru fiind la pensie; dintre aceștia, cu Nicolae Secăreanu și Jean Bănescu am discutat de foarte multe ori despre Enescu și Oedipe așa cum am făcut și cu unii dintre artiștii care își continuau activitatea, personalități precum Elena Cernei, David Ohanesian, Nicolae Florei, Dan Iordăchescu, Zenaida Pally, Valentin Teodorian, Constantin Gabor, Emil Iurașcu, Constantin Iliescu, Maria Săndulescu; de asemenea regizorul Jean Rânzescu și dirijorii Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu, Cornel Trăilescu m-au ajutat foarte mult să înțeleg treptat, în timp, multe aspecte muzicale și teatrale ale lui Oedipe. Programul de sală, foarte amplu în informații și generos în schițe de decoruri, costume și fotografii, era un stimulent pentru a porni în căutarea altor repere bibliografice de întregire ale cunoașterii acestei capodopere atât de singulare în panorama teatrului liric universal. Producția regizată de Jean Rânzescu a rezistat pe afișul Operei Române din București vreme de trei decenii cu unele discontinuități pe scurte perioade de timp; ar mai fi rezistat și astăzi dacă s-ar fi păstrat decorurile, costumele și materialele scrise lăsate de regizorul Jean Rânzescu și de soția sa, Maria Rânzescu (Lidia R. Mihail cum apărea pe afișe) care i-a fost și o devotată asistentă în munca sa. În toate teatrele lumii sunt păstrate unele producții istorice de succes care sunt reluate la anumite intervale de timp în alternanță cu noile producții; astfel se realizează și o confruntare valorică în conştiinţa publicului; la Opera din București, acest lucru nu este posibil din cauza faptului că, în timpul unor mandate directoriale, după 1990, marile producții ale teatrului (admirate și de artiștii străini oaspeți) au fost distruse în loc să fie recondiționate sau chiar reconstituite; la Opera din Roma s-a realizat o reconstituire fidelă pe baza fotografiilor și a schițelor de decoruri și costume a producției de la premiera absolută cu Tosca având-o ca protagonistă pe Hariclea Darclée, la 14 ianuarie 1900.

De-a lungul celor trei decenii (montarea Maestrului JEAN RÂNZESCU în decorurile lui ROLAND LAUB și costumele scenografei OFELIA TUTOVEANU, cu coregrafia lui GELU MATEI, corul fiind pregătit de GHEORGHE KULIBIN și ulterior de STELIAN OLARIU) s-au dăruit cu talentul lor, sub baghetele dirijorilor CONSTANTIN SILVESTRI, MIHAI BREDICEANU, CORNEL TRĂILESCU, MIRCEA POPA, CONSTANTIN BUGEANU, următorii artiști în respectivele roluri: DAVID OHANESIAN, NICOLAE FLOREI (Oedipe); ELENA CERNEI, ELENA POPA, DOROTHEA PALADE, MIHAELA MĂRĂCINEANU, VERONICA GÂRBU, RODICA MITRICĂ (Jocasta); NICOLAE SECĂREANU, IOAN HVOROV, GHEORGHE CRĂSNARU (Tiresias); ZENAIDA PALLY, MIHAELA BOTEZ, ADINA IURAȘCU, VERONICA GÂRBU (Sfinxul); IONEL TUDORAN, CONSTANTIN ILIESCU, GEORGE LAMBRACHE, ANATOL COVALI (Laios); ALEXANDRU ENĂCEANU, ALEXANDRU BĂDULESCU, DAN IORDĂCHESCU, VALENTIN LOGHIN, EDUARD TUMAGEANIAN, VASILE MARTINOIU, DAN ZANCU (Creon); GEORGE MIRCEA, CONSTANTIN POPESCU, VALENTIN TEODORIAN, CORNEL RUSU, FLORIN DIACONESCU (Păstorul); IOAN HVOROV, VIOREL BAN, MIRCEA BUCIU (Marele Preot); VALENTIN LOGHIN, DINU CĂȚULEANU, CONSTANTIN DUMITRU, POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas); JEAN BĂNESCU, IOAN HVOROV, CONSTANTIN GABOR (Paznicul); LADISLAU KONYA, OCTAV ENIGĂRESCU, DIONISIE KONYA, NICOLAE CONSTANTINESCU, EDUARD TUMAGEANIAN, EMIL IURAȘCU (Tezeu); VALENTINA CREȚOIU, CORNELIA GAVRILESCU, MARIA ȘINDILARU, ZOE DRAGOTESCU, EUGENIA MOLDOVEANU, ELENA GRIGORESCU, GERDA RADLER (Antigona); MARIA SĂNDULESCU, VENERA ROGOZEA, IULIA BUCIUCEANU (Meropa). În privința rolului Oedipe, îmi amintesc de prezența artistului polonez JAN KZEKAY la a VIII-a ediție a Festivalului Internațional George Enescu din anul 1979.

Premiera absolută a acestei opere a avut loc la Opera din Paris (Palais Garnier) la 13 martie 1936 fiind interpretată în limba franceză conform libretului original realizat de Edmond Fleg. În anii următori, au existat tratative pentru reprezentarea pe scena Operei Române din București și, în acest sens, Enescu a scris o scrisoare directorului de atunci al teatrului, Tiberiu Brediceanu, în care își exprima dorința reprezentării operei sale în limba română, precizând adeziunea totală față de versiunea românească a libretului realizată de Emanuel Ciomac (1892, Botoșani – 1962, București). Se cuvine să evoc această mare personalitate, Emanoil Ciomac, jurist, poet, eseist, cronicar, critic muzical și muzicolog, cu o vastă activitate muzicologică și numeroase volume și cronici pubblicate; studiase Dreptul la Paris și obținuse și Doctorat în Drept la Sorbona; fusese profesor la Conservatorul Pro – Arte (1936 – 1939) și director al Filarmonicii din București (1945 – 1947). În acest context formativ și de pe poziția unei vaste culturi, perfect ancorat în limba și cultura franceză, prieten și colaborator al compozitorului, a tradus libretul lui Oedipe și a realizat o versiune românească pe care însuși Enescu a considerat-o ca fiind singura valabilă. Mărturie peste timp este scrisoarea lui Enescu către Tiberiu Brediceanu, perpetuată în familie de fiul acestuia, dirijorul Mihai Brediceanu; textul integral al acestei scrisori a fost publicat în volumul biografic ”Ecuația Brediceanu” realizat de Anca Florea. Proiectul reprezentării operei la București a fost împiedicat de începerea celui de al doilea război mondial. Avea să se realizeze după trei ani de la dispariția compozitorului, la 22 septembrie 1958, în cadrul primei ediții a Festivalului Internațional George Enescu.

Partitura extrem de complexă și cu foarte multe procedee originale, licențe muzicale și vocale în premieră absolut în Istoria Universală a Muzicii, a început să fie studiată cu aproape doi ani înainte de către artiști și orchestră sub îndrumarea dirijorilor dar în mod deosebit a lui Constantin Silvestri, asistat de marea pianistă corepetitoare Dorina Popovici, supranumită … Madame Oedipe … datorită cunoașterii perfecte a partiturii supraveghind autoritar dar elegant asimilarea muzicală a rolurilor de către soliști. Dacă sub aspect orchestral exista o anumită experiență cu … sunetul enescian … în plan vocal se făceau mari eforturi deoarece Oedipe era unica operă a lui Enescu. Un rol fundamental în îndrumarea și orientarea stilistică a interpreților venea de la marele artist și profesor Constantin Stroescu care fusese prieten și colaborator al lui Enescu la Paris unde îi interpretase multe lucrări în primă audiție printre care şi 7 Cântece pe versuri de Clément Marot. Unii interpreți aleși pentru diversele roluri erau discipoli ai lui Constantin Stroescu pe care l-am definit …Seniorul Stilisticii Vocale Românești într-un amplu studiu publicat în revista noastră.

În acest studiu dedicat lui Constantin Stroescu am menționat că în 1935, pe scena Ateneului Român, sub bagheta dirijorului Constantin Silvestri, a avut loc o reprezentare cu anumite scene, în formă de concert, ale operei Oedipe de Enescu; Constantin Stroescu interpretase rolul Păstorului și în urmă cu un an la Sala Dalles, acompaniat atunci la pian de însuși Enescu. Selecțiuni din Oedipe au mai fost interpretate și într-un concert al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din anii ’50 dirijat de Constantin Silvestri în care scena dintre Oedipe și Păstor este interpretată de baritonul Gabriel Popescu-Năruja, medicul laringolog al Operei Române, și de Constantin Stroescu (cu o înregistrare Electrecord LP 01464). Stroescu și Silvestri erau două personalități care perpetuau foarte bine spiritul enescian în interpretarea vocală și instrumentală. Cu pasiune și răbdare s-a procedat la asimilarea muzicală și la calibrarea impostației vocale a soliștilor conform exigențelor partiturii. Oedipe este o operă lirică. Așa cum cu aceleași instrumente se interpretează toate stilurile tuturor epocilor muzicale de la clasicism la contemporani, la fel și vocile artiștilor abordează toate școlile și stilurile din toate epocile; rămâne profilul fundamental al unei impostații de operă dar sunt elaborate nuanțări de sonoritate, rezonanță, timbralitate, vibrato – non vibrato și configurație de coloană sonoră în funcție de indicațiile partiturii. Acestor repere se mai adăugau indicațiile lui Enescu și aspecte ale concepției sale muzicale și artistice perpetuate de cei ce îi fuseseră prieteni și colaboratori precum Constantin Stroescu, Constantin Silvestri, Gabriel Popescu-Năruja, Valentina Crețoiu, Cornelia Gavrilescu ori de către Jean Rânzescu, Nicolae Secăreanu, Zenaida Pally, Ionel Tudoran, Viorel Ban, Mircea Buciu, Jean Bănescu, cei care îl cunoscuseră și îl urmăriseră în sala de concert în ipostaze de violonist, pianist și dirijor. În această atmosferă de lucru, o dublă garnitură de interpreți a fost foarte bine pregătită încă de la premiera din 1958 iar acestora, de-a lungul timpului, s-au alăturat artiști din generațiile următoare în deplinul cult al perpetuării tradiției enesciene. Fiecare artist, indiferent de lungimea rolului, a realizat o creație interpretativă magistrală definind personalitatea personajelor cu măiestrie vocală, muzicală și teatrală; David Ohanesian a făcut din Oedipe rolul vieții sale, Zenaida Pally s-a identificat cutremurător cu Sfinxul în accente impresionante iar Elena Cernei în Regina Iocasta a încântat cu subtilitățile estetice ale vocalității sale instrumentale și cu farmecul unei frumuseți scenice cu adevărat regale.

Regizorul Jean Rânzescu (asistat de scenograful Roland Laub și costumista Ofelia Tutoveanu) a realizat o montare care rămâne și astăzi de referință sub toate aspectele. Muzician și psiholog desăvârșit al artei, Rânzescu a înțeles că pentru ca publicul să poată asimila muzica foarte complexă și vocalitățile neobișnuite ale capodoperei enesciene, este nevoie de o atmosferă simplă cu repere esențiale dar cu puternică forță sugestivă; relieful decorului era complementarizat perfect cu lumina; procedura integrării corului și a soliștilor, intervențiile coregrafice erau de o funcționalitate admirabil pusă în slujba muzicii și a vocilor. Această producție a ținut afișul trei decenii și am asistat la un număr foarte mare de spectacole (practic în fiecare stagiune în perioada 1970 – 1985) iar sala era mereu arhiplină. Grație acestei splendide montări, câteva generații de public și de studenți ai facultăților de profil muzical și artistic au avut parte de un impact constant, permanent cu capodopera enesciană. Funcționalitatea foarte practică a montării a favorizat efectuarea unor turnee europene de mare importanță prin care această operă a fost prezentată în străinătate: 1963 Paris, 1966 Atena, 1966 Sofia, 1970 Wiesbaden, 1975 Berlin, 1976 Stockholm, 1982 Génève, 1983 Lausanne (cu basul Csaba Airizer în rolul titular), 1984 Moscova. Ultima reprezentare a acestei producții a avut loc în anul 1988, la 26 septembrie, la Festivalul Internațional George Enescu – ediția a XI-a, cu încă o reprezentație, ultima, la 15 octombrie în aceiași distribuție. Sub bagheta dirijorului CORNEL TRĂILESCU, au cântat: NICOLAE FLOREI (Oedipe), IOAN HVOROV (Tiresias), DAN ZANCU (Creon), FLORIN DIACONESCU (Păstorul), VIOREL BAN (Marele Preot), POMPEI HĂRĂȘTEANU (Phorbas), CONSTANTIN GABOR (Paznicul), EMIL IURAȘCU (Tezeu), ANATOL COVALI (Laios), VERONICA GÂRBU (Iocasta și Sfinxul), GERDA RADLER (Antigona). Cinci dintre cei prezenți pe acest ultim afiș participaseră la pregătirile premierei din 1958.

În anii următori au fost realizate producții noi ale regizorilor Cătălina Buzoianu (1991), Andrei Șerban (1995), Petrică Ionescu (2003), Nicolas Joel (2009, la ediția Festivalului şi Concursului “George Enescu”, in coproductie cu Théâtre du Capitole  de Toulouse), Anda Tăbăcaru (2011), Valentina Carrasco (2015). Dintre aceste noi producții, după opinia mea, singura care poate sta alături de legendara montare a lui Jean Rânzescu din 1958 este montarea realizată de Anda Tăbăcaru. Celelalte concepții regizorale, fără a intra în polemici, nu slujesc deloc profilul stilistic și estetic al mesajului enescian din Oedipe. Abaterea de la specificul libretului, care a fost conceput de Edmond Fleg în strânsă legătură cu muzica lui George Enescu, a alterat identitatea personajelor și relațiile dintre acestea deviind nepermis modul de înțelegere a operei. Metaforizarea identitară a personajelor s-a făcut pe baza unor criterii și repere limitate și, mai ales, inaccesibile următoarelor generații de public român și străin. Masivitatea și abundența inutilă a decorurilor a făcut practic imposibilă menținerea în repertoriul permanent iar de mers în turnee cu astfel de producții a fost practic imposibil. Din aceste motive, publicul din ultimii treizeci de ani nu a mai avut parte de un impact muzical și artistic constant cu această splendidă și interesantă operă, chiar dacă deosebit de complexă, ceea ce o face aparent greoaie. Personal exprim opinia asupra reluării producției regizate de Anda Tăbăcaru și chiar de reconstituirea versiunii artistice și scenice Jean Rânzescu din 1958, așa cum s-a făcut la Roma cu Tosca de la premiera sa absolută din 1900. O alternanță a acestor două concepții ar fi binevenită așa cum pot fi binevenite și alte realizări regizorale cu condiția ca mesajul enescian să nu fie alterat. Aș dori să fiu bine înțeles (și în deplină bună credință) de către melomani și artiști: nu sunt un conservator și consider că există destule opere care ar putea accepta o transformare prin transpunerea lor socială și istorică la alți parametri decât cei originali, deși aceasta afectează mesajul muzical; există însă opere care nu pot fi tratate astfel deoarece libretul este profund ancorat în specificitatea profilului componistic al muzicii lor; una dintre acestea este capodopera enesciană Oedipe.

Închei, reluând accentele finale ale celor două precedente incursiuni pe această temă, pe care le-am publicat în revista noastră. Oedipe reprezintă Magistrala Lecție de Omenie, Muzică și Artă a marelui Om și Muzician, Creator și Gânditor care este George Enescu. Este capodopera secolului al XX-lea așa cum a fost numită de foarte multe personalități ale muzicii universale. Este un exercițiu mental pe care, dacă îl urmezi cu devotată constanță, te va răsplăti cu Bucuria Înțelegerii multor Taine ale Destinului grație cărora sufletul se înrobustește considerabil înaintea înălțării sale universale la ceasul sortit. Avem Sfânta Datorie să onorăm Mesajul acestei Capodopere la cel mai înalt nivel artistic și uman! Aștept cu nerăbdare un astfel de eveniment și care să fie cât mai apropiat!

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină și în Muzicologie

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/10/download-1-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/10/download-1-1-150x150.jpgRevista MuzicalaDocumentargeorge enescu,Oedipe,opera,Stephan Poen
Pentru un meloman pasionat, receptiv și înclinat să aprofundeze forme muzicale și vocale dincolo de marea tradiție a repertoriului universal de operă, Oedipe-ul enescian este fascinantul prilej al unui impact estetic și emotiv care va persista în minte, în suflet, în spirit și ar putea deveni temă de reflexie...