VM4

Intr-o zi de septembrie a anului 2010  l-am revăzut după 40 de ani de absenţă. Eram primul jurnalist căruia îi acorda un interviu la întoarcerea în Romania. Ultima mea imagine legată de acest tenor fusese un spectacol cu Boema, la Opera din Bucureşti, într-o distribuţie de oameni tineri, din care făcea parte şi soţul meu – baritonul Nicolae Constantinescu. Îl revedeam acum, cu aceeaşi ţinută demnă, cu o siluetă impecabilă şi un păr la fel de bogat şi ondulat, peste care anii aduseseră un aristocrat nimb argintiu.

 

–          Cum aţi regăsit oraşul şi oamenii după atâta vreme?

–          Intotdeauna am iubit Bucureştiul, arhitectura lui, oamenii de aici. M-au frapat însă contrastele şi nu numai cele care se văd ci şi cele pe care le-am simţit. Mă refer la cultură şi la indiferenţa cu  care e privită de actuala conducere politică. In vest, de exemplu, Opera este oglinda unei ţări, a unui oraş, în ea se investesc fonduri financiare şi artistice imense.

–          Ştiu că aţi avut temeri serioase legate de această întoarcere. V-au mai trecut?

–          Mai mult sau mai puţin. Era mai mult o amărăciune. Nici acum nu pot să înţeleg de ce eu, un tenor din Romania ( care reprezentam ţara pe scenele lumii, după plecarea mea din 1972)  să fiu condamnat mai întâi la moarte, ca „trădător de ţară”?…După aceea mi s-a comutat pedeapsa la 5 ani de închisoare. De ce?… Nu făcusem decât să plec, din cauza primei mele soţii, balerina Aluca Băbeanu, căreia nu i se mai dădea voie în turnee, pe motive de „dosar nesănătos”.

–          In acea perioadă ”neagră”, aţi avut senzaţia că eraţi urmărit de Securitate?

–          Da. De mai multe ori am fost contactat de false echipe de jurnalişti, care, sub pretextul unor interviuri, doreau să mă convingă să mă întorc în ţară. S-a întâmplat când am debutat la Covent Garden, în Don Carlo şi la Metropolitan;  deci, după 1979.

VM5

Vasile Moldoveanu s-a născut la 6 octombrie 1935, la Constanţa; tatăl,  cu o voce frumoasă, nu profesa muzica. Pe la 19-20 de ani, auzindu-l cântând, o mătuşă îl recomandă unei coriste care, la rându-i, îl duce la dirijorul şi directorul Teatrului Liric din Constanţa, Constantin Daminescu. Primeşte imediat angajament în cor, pentru doi ani. Maestrul de cor este cel care insistă să urmeze Conservatorul din Bucureşti. Astfel, este repartizat oficial la clasa lui Octav Enigărescu, dar în particular se bucură de sfaturile tenorului Dinu Bădescu, căruia îi este recunoscător toată viaţa. Avea ca modele atunci pe: Enrico Caruso, Giovanni Martinelli, Beniamino Gigli, Aureliano Pertile şi Mario del Monaco. Absolvă studiile cu Boema după care, ca solist bucureştean, debutează în Arlechinul din Paiaţe, în ianuarie 1966. Urmează: Gianni Schicchi, Don Pasquale, Rigoletto, Don Giovanni, Flautul fermecat, Răpirea din Serai, Lucia di Lammermoor şi Liliacul.

După plecare se stabileşte la München şi, în urma unor audiţii, debutează în Trubadurul la Regensburg. Obţine contracte şi la Bremen, Sttutgart, Munchen, Amsterdam, Geneva, Berna, Hambug, trecând către un repertoriu din ce în ce mai spint, cu Bal mascat, Manon Lescaut, Traviata, Ernani, Hoţii, Don Carlo (rol emblematic, pe care-l va interpreta de 75 de ori).

VM 1

Datorită contractelor cu teatrele germane, apare destul de puţin în patria belcanto-ului la Terme di Caracalla şi la Opera din Roma în Turandot şi Madama Butterfly şi la Parma în Rigoletto. Ar fi putut debuta la Scala în Vecerniile siciliene dacă  solicitarea nu s-ar fi suprapus cu un şir de spectacole la München.

In anul 1978, într-o  Boema cu Renata Scotto, debutează la Minneapolis, în turneul celebrului teatru Metroplitan din New York. Îl aude exigentul director artistic James Levine, care îi şi oferă un contract pe cinci ani. Alături de Viorica Cortez, devine astfel cântăreţul român cu peste o sută de spectacole susţinute la Metropolitan, scenă pe care apare neîntrerupt, timp de 11 ani în: Tosca, Boema, Manon Lescaut, Madama Butterfly şi Mantaua de Puccini, Don Carlo, Vecerniile siciliene, Rigoletto şi Simon Boccanegra de Verdi, Cavalleria rusticana de Mascagni.

In Europa şi America, partenere preferate i-au fost: Ghena Dimitrova în Tosca, Mirella Freni în Manon Lescaut, Joan Sutherland în Adriana Lecouvreur, Eva Marton în Turandot şi Renata Scotto în Mantaua (Il Tabarro).

Deşi după plecarea din ţară îşi schimbă aproape total emisia şi timbralitatea vocii, Vasile Moldoveanu afirmă că singurii îndrumători adevăraţi i-au fost corepetitorii, unii dirijori (printre care la loc de frunte rămâne Nello Santi) dar ,mai ales, propria sa exigenţă. Nu regretă niciun rol ci numai faptul că a acceptat uneori contracte prea epuizante, cum a fost cel de la Opera Bastille din anul 1991, când a fost obligat să cânte 9 spectacole cu Des Grieux, aproape seară de seară.

Firma de impresariat care l-a ridicat la nivel mondial, asigurându-i colaborarea cu Metropolitan-ul a fost Columbia, la care a ajuns prin Vicepreşedinta acesteia, Doamna Nelly Walter, care-l auzise într-o Boema la Berlin şi care i-a devenit impresar timp de 11 ani.

VM2

–          E adevărat că eraţi emotiv?

–          Da, dar am reuşit să mă domin. Emoţiile erau mai mult înainte de spectacol, de aceea veneam cu 2-3 ore înainte, mergeam prin scenă şi prin culise, făceam jumătate de oră de vocalize, treceam frazele mai grele din partitură. Nu dormeam niciodată înainte şi, să fiu sincer, nici după. Inainte de marea întâlnire cu publicul preferam să văd spectacole pe Broadway  sau să mă ocup de fiul meu, Nicolae, care acum are 30 de ani şi este pasionat de compoziţie.

–          Ce l-aţi învăţat de mic?

–          Să fie demn, generos şi să-şi păstreze o oarecare umilinţă, pentru că noi, oamenii, nu suntem decât nişte firicele de nisip în oceanul vieţii pământene.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/vasile-moldovan.jpeghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/vasile-moldovan-150x94.jpegRevista MuzicalaRecenziiLuminita Constantinescu,Vasile Moldoveanu
  Intr-o zi de septembrie a anului 2010  l-am revăzut după 40 de ani de absenţă. Eram primul jurnalist căruia îi acorda un interviu la întoarcerea în Romania. Ultima mea imagine legată de acest tenor fusese un spectacol cu Boema, la Opera din Bucureşti, într-o distribuţie de oameni tineri, din...