MS 6

În panoplia fiecărei ţări, la capitolul „voci de aur” nu sunt multe nume. Unele au rămas impresionante prin cuantumul sonor, altele prin mlădierea legato-ului sau expresivitatea interpretării, prin forţa dramatică sau culoarea timbrală. În istoria liricii româneşti, MARIA SLĂTINARU-NISTOR  le-a îmbinat pe toate.

Este un prototip de frumuseţe a glasului provenită din îmbinarea unor armonice dense şi rotunde, extinse cu aceeaşi calitate pe un ambitus liric, lirico-spint şi chiar dramatic. Cântul său şi-a păstrat căldura chiar şi în momentele de vibraţie veristă, mângâindu-ne auzul cu o catifelare mătăsoasă şi învăluitoare. Mulţi au comparat-o cu Leontyne Price sau Renata Tebaldi.

 

–          M-am născut într-o zodie cu semn dublu – Gemeni – şi cred în ea. Am simţit mereu o duplicitate în mine. Uneori, între cele două fiinţe existente în interior, au fost „ lupte” aprige, dar (de cele mai multe ori)  cea bună a  învins; adică cea dedicată scenei, carierei pedagogice, familiei, vieţii particulare. Am fost tenace, disciplinată, am respectat o ordine strictă. Nu mi-a plăcut să mă aventurez.

          Să înţeleg că au existat şi lucruri nefăcute?

 –         Nu pot să le spun chiar pe toate, dar poate că ar fi trebuit să rămân pe alte meleaguri… Mi-am iubit prea mult familia şi ţara şi acum, când nu mai suntem tineri, eu şi soţul meu Virgil am rămas singuri. Toţi au plecat, chiar şi nepoţii. 

–          Ai fost mult comparată cu Renata Tebaldi. Ţi-a facut plăcere această alăturare?

–          Oh, cum să nu?… Am adorat-o. Cred că ceea ce ne-a legat este culoarea uşor sombrată pe care o aveam (Interviu pentru TVR, mai 2003)

 

Maria Slătinaru-Nistor s-a născut la Iaşi la 25 mai 1938, într-o familie cu voci frumoase în care tata o vedea inginer la căi ferate!… A început studiile în oraşul natal cu Florica Mărieş, George Pascu, Mihai Cozmei, Ion Pavalache. Anii 1967-1969 i-a petrecut la clasa profesoarei Arta Florescu, la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti. A fost laureata concursurilor internaţionale de canto de la Toulouse şi Bucureşti (G. Enescu-1967), Barcelona şi s’Hertogenbosch(1969).

Ms 7 Ca solistă a primei scene lirice a pornit cu Elisabeta din Don Carlo de Verdi (1969), a trecut prin Trubadurul, Aida, Faust, Boema, Turandot, Andrea Chénier apoi prin Walkiria şi Cavalleria rusticana. Între anii 1972- 1988 (în Germania, Franţa, Italia, Austria şi alte ţări europene) a abordat roluri din ce în ce mai solicitante: Amelia din Bal mascat şi Simon Boccanegra, Arabella şi Chrysotemis din Electra, Abigaille din Nabucco, Manon Lescaut, Elsa din Lohengrin, Leonora din Trubadurul, Forţa destinului şi Fidelio, Georgetta din Mantaua, Elisabeta din Tannhauser, Lisa din Dama de pică, Senta din Olandezul zburător, Gioconda. Rolul pe care Maria Slătinaru-Nistor  îl consideră cea mai semnificativă realizare interpretativă rămâne însă Tosca, reluat de peste 300 de ori peste tot în lume; de la Frankfurt la Dallas, de la Palermo, Paris şi Berlin la Montreal, Zurich şi Metropolitan din New York. De altfel, după debutul în opera La fanciulla del West de Puccini la Teatrul La Fenice din Veneţia (1981), Andrea Chénier la Arena din Verona (1982) şi Mantaua la Opera Mare din Paris şi Festivalul Maggio Musicale Fiorentino (1983) revine în America;  la San Francisco în Gioconda, la Montreal şi Dallas cu Tosca şi, din nou, la San Francisco în Leonora din Forţa destinului.

Ms 5

La toate acestea şi la încă multe alte succese pe care nu le-am amintit, Maria Slătinaru-Nistor a adăugat apariţii vocal-simfonice de largă respiraţie cum sunt: Requiemele de Brahms, Fauré şi Verdi, Simfonia a VIII-a de Mahler, Simfonia a IX-a de Beethoven, Stabat Mater de Dvorak şi Missa Glagolitică de Janacek.

I-a avut ca parteneri pe cei mai importanţi solişti ai scenelor pe care a cântat. Amintim numai pe tenorii Carlo Bergonzi, Giuseppe Giacomini, Giacomo Aragall, Franco Bonisolli, Nicola Martinucci, Luis Lima, Carlo Cossutta, James King, Peter Hoffmann, Vasile Moldoveanu, Giorgio Merighi; pe baritonii Gabriel Bacquier, Giuseppe Taddei, Piero Cappuccilli, Matteo Manuguerra, Juan Pons, Giorgio Zancanaro, Ingvar Wixell şi pe başii Theo Adam, Matti Salminen, James Morris.

 

 

–          Dacă ai fi invitată din nou să cânţi Tosca la Metropolitan, ce parteneri ţi-ai  alege?

MS 4

–           (Râde) Asta e chiar imposibil!… Dar, într-un exerciţiu al imaginaţiei, poate pe Placido Domingo, pentru că noi cântam cam în aceeaşi perioadă, numai că eu am fost alături de Franco Bonisolli. De altfel, cu Franco am fost parteneră şi în Trubadurul la Hamburg precum şi în Gioconda la San Francisco şi Berlin. Am avut parteneri minunaţi, au fost împliniri dar au mai rămas şi alte „vârfuri” de escaladat. Deci, mai există şi regrete. Am avut şansă, însă uneori mi-am împins norocul să vină când am vrut eu.

–          Aproape toţi cronicarii au subliniat la unison „vocea somptuoasă şi generoasă, linia de cânt flexibilă, nobleţea stilului şi temperamentul dramatic”. Ţi-ai iubit glasul, cântul?…

–          De cele mai multe ori sunt foarte autocritică, mai ale în emisiunile de televiziune. Aş fi vrut să fi făcut altfel o anumită frază, o respiraţie, un accent, o nuanţă. Asta vine probabil şi dintr-o exigenţă personală, pentru că de peste 20 de ani de când sunt profesoară, sunt mult mai severă. Mai sunt secvenţe însă care mă satisfac, cum sunt unele din concertele „Vă place opera?” pe care le realizam împreună.

  • Aveai tabieturi în ziua spectacolului?
  • Nu prea puteam să dorm. Ajunsesem chiar să iau somnifere. Mă dădeam jos din pat pe la ora 11-12, mâncam o friptură cu salată, eram la teatru cu două ore înainte, făceam vocalize şi…intrarea în scenă. Cel mai rău era după spectacol, când începea să mi se deruleze filmul celor petrecute şi începeau analizele.

Ms 2

–          Satisfacţiile celor două activităţi (de solistă şi de dascăl) se pot asemăna?

–          Nu, sunt diferite. Prima e mai intimă, cea de-a doua mai intensă. De ce? Pentru că fiecare dintre studente este o altă natură umană, un alt caracter, un alt amestec psihologic. Când reuşeşti să creezi un dialog cu fiecare individualitate şi obţii rezultate, atunci satisfacţia e mai mare şi de durată. Eu le dau şi sfaturi de viaţă. Le învăţ să nu fie superficiale, să dea importanţă detaliului, să-şi îmbogăţească datele de cultură generală, să fie studioase, să înveţe limbi străine. Uneori sunt –  poate –  prea dură, dar le vreau binele. Acum mă mândresc cu câteva fete foarte bune, unele aici, altele prin lume: Irina Iordăchescu, Roxana Constantinescu, Arona Bogdan, Oana Andra, Ruxandra Urdăreanu,Cristina Radu, Mirela Bunoaică, Iulia Dan, Simonida Luţescu, Iulia Surdu, Georgiana Marin şi altele.   Mă simt bine cu tinerii şi mă bucur când au succese aici sau peste hotare. Mai sunt şi câte unii ingraţi, care nu recunosc contribuţia maestrului, dar asta e… pădurea cu uscături.

  • Ce dorinţa ai vrea să-ţi îndeplinească „peştişorul de aur”?
  • Să fiu mult mai tânără şi să corectez nişte lucruri de care nu sunt mulţumită, dar pe care le ştiu numai eu.(Interviu pentru TVR, mai 2008)

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/maria-slatinaru.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/maria-slatinaru-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiLuminita Constantinescu,Maria Slătinaru-Nistor
În panoplia fiecărei ţări, la capitolul „voci de aur” nu sunt multe nume. Unele au rămas impresionante prin cuantumul sonor, altele prin mlădierea legato-ului sau expresivitatea interpretării, prin forţa dramatică sau culoarea timbrală. În istoria liricii româneşti, MARIA SLĂTINARU-NISTOR  le-a îmbinat pe toate. Este un prototip de frumuseţe a glasului...