Ce este angoasa? Dacă este să ne coordonăm științific, sau, în fine, metodologic, aceasta nu poate să ni se arate obiectual. Ea nu are referință și nu se desfășoară înaintea noastră ca fenomen ostensiv. Nu este ,,ceva” de apucat. De fiecare dată când o căutăm, sau ne exersăm mintea într-un parcurs metodic asupra căutării sale, ne dispare din orizont. Însă am putea să ne forțăm interesul asupra experienței angoasei, ca mișcare-către, ca oroare anticipativă. Deschidem astfel un spațiu experiențial, neconstrictiv, pentru o trăire a celui ce este cuprins, înșfăcat. Ce mă interesează aici este angoasa ta; și iată că ne găsim din nou în același vertigo al ,,nu”-ului – mișcare către ce? Către nimic. Anticipare a ce? A nimicului. Ce fel de discurs putem antrena fără să spunem precis raportul, dinamica, cinetica în care se află actantul, cel (cu)prins în ceea ce noi numim acum ca fiind angoasa? Am putea să mergem mai abrupt, taxând însăși forma textului de față și posibilitățile interpretative ce le deschide. Poate angoasa nu permite discurs, formă, întrucât ea nu aparține de cele-ce-sunt. Poate angoasa, fiind o experiență a nimicului, deci o non-experiență, nu admite niciun predicat asupra sa. Dar ce permite atunci angoasa? Este în istoria recentă o serie buboasă de ideologi ce au spus că angoasa ar permite, sau ar anunța o multitudine nedefinită de mișcări libere, instaurându-se, în fond, în fața imperiului dubios al posibilității. Aceasta înseamnă, fatalmente, să fii lăsat pradă minții tale blestemate și să-ți întorci urechea de la adevăr îndreptând-o spre istorisiri închipuite; nădăjduiesc totuși fervent în rugăciunile mele că aceștia au văzut la apus și ,,posibilitatea” mântuirii. Și totuși, ce permite angoasa? Prin credință vă spun că angoasa permite nimicul și a permis intrarea nimicului în lume.

Am citit lucrarea lui Adaam, Întunericul va lumina. Note culinare cu privire la Marele Ospăț din Grădina Eden, și am căutat să văd ce fel de interpretări îmi îngăduie și îmi deschide textul acesta. M-am izbit de ceea ce și Ștefan Bârzu, autorul postfeței și al comentariilor, numea ca fiind ,,răsturnarea unității discursului”. E o formulă scandaloasă ce a erupt în cele din urmă în a mi se imputa o serie de blamări, printre care- (1)cum că eu aș fi scris de fapt textul în mod subversiv pentru a predica Evanghelia lui Cristos;- (2)cum că eu aș fi scris fragmentul ce Bârzu observa că ar fi fost atașat ulterior (cel intitulat ,,Doamne, nimicește-mă, căci eu sunt boala!”). Voi răspunde acestor acuzații mai târziu, întrucât sunt lucruri mai urgente și presante ce trebuie stinse în prealabil.

Prelingerile acestei lucrări ale așa-zisului Adaam lovesc citirea cu un manierism excesiv, narcisist și absorbit de o violență patologică. Avem de a a face cu o încercare de diversionism ratată ce nu numai că nu reușește să stârnească ,,interesantul”, dar ne și pierde în volbura epitetelor ce trosnesc de estetism deșart. Așa cum tocmai l-am exersat eu în fraza anterioară. Cu toate acestea, vedem în acest text o imagine stringentă a vitregiei Căderii- o manifestare hipertrofiată a celui căzut și a cărui cădere este una cumva asumată. Asumată onest? Nicidecum. Asumată retroactiv, pătimaș și degenerativ. E ca și cum păcatul primordial a fost săvârșit în ziua a șaptea, când Dumnezeu, săracul de el, dormea, iar cei doi chefuiau prin Grădină. Să-mi fie iertată schița ironică. Aș vrea totuși să desfacem o eroare ce o găsesc de un ludism fatal în care se află acest Adaam și anume eroarea hermeneutică. Textul său ne stă în față drept mediu, ce funcționează ca portret simptomatic, de a reconstitui ,,Paradisul Pierdut” al lui John Milton așa cum e preluat melismatic de Krzysztof Penderecki. Ei bine, cele două opere, cea a lui Milton și cea a lui Penderecki rămân, finalmente, contingente și incongruente. Există un bruiaj terminal între cele două texte. În linii mari, textul scris al lui Milton erumpe în ipostaza biblică a intrării păcatului în lume însăși istoria sacră a mântuirii, pe când textul muzical al lui Penderecki caută mai de grabă, prin eludări vădite, să restituie o istorie profană a căderii. Adaam nu reușește să surprindă această prăpastie, sau nu vrea, fiind el însuși topit în creuzetul estetic al Paradisului Pierdut, așa cum îl găsim la Penderecki. Nu m-ar mira, dacă există posibilitatea de a avea un așa privilegiu bizar, intrând în dinamica minții lui Adaam, să aflu că acesta nici măcar nu a citit în întregime lucrarea lui Milton, cu atât mai puțin să înțeleagă episodul primordial al genezei în cheia legămintelor biblice (asta în măsura în care este corect să spun că în Grădina Eden a fost instaurat primul legământ între Dumnezeu și om). Punctul acesta este deosebit de important, cel al bruiajului și al încăierării dintre textul lui Milton și textul lui Penderecki, întrucât ne demistifică și textul lui Adaam. Aș vrea pe scurt în cele ce urmează să dezvolt incongruența asupra căreia tot insist și de ce este evident că acest decalaj este unul intenționat de către textul muzical al Paradisului Pierdut de Krzysztof Penderecki.
Vitregia cea mai teribilă stă în excluderea din textul operei lui Penderecki a însăși anticipării finale a redempțiunii, a promisiunii Fiului și a răscumpărării ce avea să vină prin Acesta. În discursul final al Evei (Cartea 12:610-623), aceasta îi spune lui Adam:

Who for my willful crime art banisht hence

This further consolation yet secure

I carry hence; though all by me is lost,

Such favour I unworthy am youstaf’t

By me the Promis’d Seed shall all restore.

O formidabilă devansare în limitele biblice a venirii lui Christos și a minunatei consolări a planului providențial al mântuirii. Însă ceea ce face Penderecki, prin libretistul său, Christopher Fry, este să blocheze această fantă hermeneutică. Altfel spus, este o suspendare a credinței. Eva îi spune lui Adam doar:

With you to go

Is to stay here.

You to me are all things under Heaven.

Credința anticipativă este străpunsă de o metonimie ce o preschimbă într-o prezență a reciprocității și, totodată, o constantă a abandonului absolut.

O altă vitregie asupra căreia aș mai vrea să reflectăm este, în continuarea primei, protagonismul și centralitatea lui Satan. Lucrarea lui Milton urmează o structură nuanțată de o logică providențială mântuitoare, fiind în acest sens o puternică notă de optimism ce acoperă toată cartea a III-a, prin discursul lui Dumnezeu și triumful christic ce devine leitmotif începând cu cartea a VI-a. Paradisul Pierdut al lui Penderecki este fatalmente pierdut. Nu există astfel nicio promisiune reală ce poate permite credința și, deci, forma tematică a textului structurând-se spontan în jurul angoasei, sau, altfel spus, în jurul nimicului, circumscriindu-l obsesiv și lezardând mintea. Pe acest fir se instaurează o persistență a demoniacului, conturat în persoana dialectică a lui Satan, personaj-vertigo ce absoarbe orice posibilitate de mântuire. Nu îmi este îngăduit, din pricina ignoranței mele muzicale, să mă ating veridic de arhitectonica sunetului ce bântuie audiția acestei opere, însă îndrăznesc să indic măcar spre faptul că la nivel strict experiențial, volbura notelor nu produce în intelect nimic ce ar putea să evadeze categorii estetice ale tulburătorului, a (de)cadenței morbide și a angoasei. Iar angoasa, da, este ceața ce acoperă nimicul.

Întunericul va lumina, de Adaam este o ipostază lirică a ceea ce obsesiv și probabil ușor nesăbuit am tot numit ca fiind ,,angoasa”. Nu găsesc nicio structură logică sau vreo coerență în textul lui Adaam la fel cum nu găsesc nici în angoasă. Și aici aș vrea să reflectăm puțin, întrucât autorul prefeței și a comentariilor, Ștefan Bârzu, comite și el un păcat. Nu doar la sfărșit este o răsturnare a discursului, ci însăși întreg textul ni se dă, din capul locului, ca răsturnare, sau, mai exact, ca răsturnat. De aici și certitudinea lui Bârzu cum că ar fi vorba de doi autori: ,,un halucinant farsor și un umil păcător”. Ceea ce autorul postfeței nu reușește să surprindă este însăși demoniacul ce merge pănâ la capăt și simulează pocăința- de dragul amuzamentului și a blasfemiei. Și dacă ar fi un autor creștin, un așa-zis ,,umil păcătos”, ce atașează subversiv la sfârșitul textului o așa rugăciune, oare nu s-ar fi gândit de două ori la funcția textuală a acestei intervenții? O astfel de turnură precum cea din paragraful Doamne, nimicește-mă, căci eu sunt boala! ar anihila spontan textul ce îl precede; l-ar stinge într-un abur ce nu ar mai ajunge niciodată la noi. E ridicolă o astfel de scindare auctorială, și dacă este totuși una, este atât de nereușită încât trebuia, sau trebuie, ca întreg textul editat de Bârzu să fie anihilat.

Ce este angoasa? La textura discursului, este exact ceea ce se întâmplă aici, în mijlocul acestei polemici despre textul lui Adaam, adică acest ,,nimic” despre care nu știm nimic. Prin credință vă spun că angoasa este exact păcatul ce nu se manifestă niciodată doar ca act, ca stare, ca prezență sau ca presentiment- ci mult mai devastator și mai închis acesta nu se manifestă și nu este nimic, devorând, descompunând, detestând și dezintegrând. Cu toate acestea, angoasa, sau, în fine, păcatul, îmi este. Eu particip, nemediat, la păcatul lui Adam- nu cu neamul, nu ereditar, nu prin natură, ci direct. Angoasa îmi este, mai mult decât îmi sunt eu mie însumi, tocmai pentru că pot privi către nimic și spre ceea ce am pierdut, spre Paradisul Pierdut. Din angoasă aud și promisiunea unui alt Paradis, însă Adaam nu vrea să înțeleagă asta.

 

Adam Christianus

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/11/BN-UZ415_bkrvad_GR_20170907075155-1-1024x512.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2018/11/BN-UZ415_bkrvad_GR_20170907075155-1-150x150.jpgRevista MuzicalaEseuAdaam,Adam Christianus,John Milton,Krzysztof Penderecki,Paradisul Pierdut,Stefan Barzu
Ce este angoasa? Dacă este să ne coordonăm științific, sau, în fine, metodologic, aceasta nu poate să ni se arate obiectual. Ea nu are referință și nu se desfășoară înaintea noastră ca fenomen ostensiv. Nu este ,,ceva” de apucat. De fiecare dată când o căutăm, sau ne exersăm mintea...