zeani 8Într-o seara a anului 201, mă aflam împreună cu alţi melomani în foaierul Operei bucurestene, în aşteptarea lansării cărţii Canta che ti passa, un dialog prin care Sever Voinescu ne facilita cunoaşterea uneia dintre cele mai renumite soprane de origine română, stabilită de mulţi ani în America – Virginia Zeani. Aveam s-o văd în sfârşit pe solista care, la începuturile mele în Televiziunea Română, mă fascinase cu vocea sa ductilă şi plină de emoţie, prin frumuseţea coloristică a unui chip în care abanosul părului se armoniza ideal cu o piele albă ca marmora şi doi ochi azurii-verzui. Toate înregistrările îmi plăceau, dar în aria din Tosca, prim-planul sopranei te copleşea prin trăire şi expresivitate. In aşteptarea Domniei sale, în seara aceea, cu toţii aveam emoţii!… Şi iat-o!…

Deşi avea mici probleme de mobilitate, distinsa noastră artistă trecuse prin viaţă frumos. Îşi  păstrase căldura şi farmecul unei fiinţe sincere şi modeste. Ni s-a adresat firesc şi prietenos, de parcă ne-am fi văzut ieri! Apoi, am citit cartea şi am văzut de mai multe ori amplul interviu pe care Marius Constantinescu i l-a luat în ciclul de emisiuni Profil, poveste, personaj.zeani 3

–          Epoca dv. de glorie a fost cam în acelaşi timp cu Tebaldi şi Callas, dar pe lângă ele mai erau: Antonietta Stella, Joan Sutherland, Anita Cerquetti, Birgit Nilsson, Leontyne Price, începeau Renata Scotto, Mirella Freni, Montserrat Caballe…Care vă plăcea mai mult, care vă făcea să tremuraţi?

–          Îmi plăceau toate, pentru că fiecare artist cu o carieră mare are certe calităţi, dar de tremurat nu m-a făcut să tremur niciuna. Tenorii, câteodată, pentru că au întotdeauna o arie importantă şi dacă aria aceasta nu merge ca lumea, trebuie să fii o soprană excepţională ca să continui spectacolul. Când simţeam însă că partenerul este extraordinar – cum erau Domingo şi Pavarotti, încercam să dau şi eu mai mult, şi astfel ajungeam să avem cam acelaşi succes. Luciano, de exemplu, după o Boema cu Mirella Freni, a debutat cu mine în Traviata la Belgrad şi Lucia la Amsterdam.

–          S-a spus despre dv. că sunteţi una dintre cele mai frumoase soprane ale timpului său…

–          Nu, ar trebui să-mi vedeţi bine faţa! Poate ar fi trebuit să-mi fac lifting de mult, dar mi-e atât de frică, încât nu am fost în stare nici măcar să îmi fac găuri în urechi pentru cercei! Am teamă de orice operaţie, de aceea sufăr şi cu genunchii.    (Interviu Marius Constantinescu, 2011)

zeani 2Virginia Zeani s-a născut la 21 octombrie 1925 la Solovăstru (Mureş). Vine în Bucureşti la 7 ani şi începe studiul muzicii încă de la 12 ani. Paralel cu literatura şi filozofia, dezleagă tainele cântului frumos, mai întâi cu Lucia Anghel apoi cu Lydia Lipkowska. La 19 ani obţine o bursa în Italia şi se perfecţionează la Milano, cu Aureliano Pertile.

Debutul are loc la Bologna, în anul 1948, cu Traviata, avându-l ca partener pe Arrigo Pola, cel care va deveni profesorul tenorului Luciano Pavarotti. Este momentul lansării Violettei supreme, cum a fost supranumită această frumoasă primadonă, care a triumfat în dificilul rol verdian, în 648 de spectacole, susţinute peste tot în lume, de la Moscova la NewYork, de la Londra şi Paris, la Philadelphia şi Roma.

În anul 1952 este chemată la Covent-Garden din Londra s-o înlocuiască pe Callas în Puritanii de Bellini. Uşor, uşor, începe să combine rolurile de soprană lirico- lejeră cu cele spinte şi chiar dramatice, punând succes peste succes la: Florenţa, Barcelona, Viena, Sankt Petersburg, Paris şi-n alte mari oraşe, în: Gilda din Rigoletto, Manon , Linda di Chamounix,  Mimi din Boema, Adina din Elixirul dragostei, Margareta din Faust, Somnambula, Aida, Madama Butterfly, Tatiana din Evgheni Oneghin,  Manon Lescaut, Tosca, Adriana Lecouvreur, Lina din Stiffelio, Elisabetta din Don Carlo, Desdemona din Otello, chiar Senta din Olandezul zburător şi Elsa din Lohengrin. În anul 1955, Opera din Roma montează –  special pentru Virginia Zeani – două producţii noi: Alzira de Verdi şi Otello de Rossini. A debutat la Metropolitan în 1966, cu Violetta din Traviata şi a fost prima interpretă care a cântat la Scala, toate cele trei roluri din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach: Olympia, Giulietta şi Antonia.

zeani 5

Pentru Virginia Zeani, compozitorul Francis Poulenc a conceput rolul Blanche din opera Dialogul Carmelitelor, a cărei premieră mondială a avut loc la Scala. După el a urmat şi partitura solistei din Vocea umană, de acelaşi compozitor. În anul 1972, abordează rolul Magda din opera Consulul de Gian Carlo Menotti.

 

În premiera Giulio Cesare de Handel (la Scala în anul 1956) îl are ca partener pe basul Nicola Rossi-Lemeni, cu care se va căsători un an mai târziu. Formează împreună unul dintre cele mai frumoase şi statornice cupluri, până în anul 1991, când talentatul şi distinsul solist şi poet se sfârşeşte. Erau deja stabiliţi în Statele Unite ale Americii, unde Virgina Zeani fusese numită profesoară la Indiana University, Bloomington.

Această mare divă a scenei de operă (între anii 1950- 1970) cu vocea sa flexibilă, îmbinând fericit notele calde de piept cu supraacute pline de strălucire, cu o impecabilă frazare şi un joc actoricesc comparabil cu cel al unei artiste de teatru, a fost declarată Profesoara anului pe anul 2010, de către Revista Cântăreţi clasici.

–          Ati primit oferte de a juca în filme?

–          Da. Asta nu m-a întrebat nimeni. Când studiam canto la Milano, cu Aureliano Pertile, cineva a avut ideea de a face un film cu noi doi. Dar, vedeţi, eu am avut o problemă de sănătate încă din timpul războiului, o sensibilitate a bronhiilor, care mi-a făcut probleme chiar înainte de a începe turnarea, aşa că  rolul meu a fost preluat de o altă fată, foarte frumoasă.

–          L-aţi cunoscut pe Tyrone Power, aţi avut o prietenie lungă cu Federico Fellini şi soţia acestuia, Giulietta Masina, cu care eraţi vecini…

–          Fellini mi-a cerut să apar în filmul Casanova, să fiu iubita lui, o cântăreaţă celebră din Napoli, care trebuia să filmeze goală. Eu nici măcar în faţa câinelui nu m-am dezbrăcat de tot!…Când mă dezbrăca mămica să mă schimbe, câinele nu trebuia să fie în casă.

–          În momentul în care împarţi cu soţul aceleaşi temeri, aceleaşi angoase, aceleaşi emoţii, e un avantaj?

–          Nu-i o plăcere să cânţi împreună. Noi am fost pe scenă în 11 titluri şi să ştii că emoţiile sunt duble, pentru că te interesează, dacă îţi iubeşti partenerul, vrei să aibe succes. E o dublă responsabilitate.

–          Pe lângă o soţie devotată aţi fost mamă…zeani 7

–          Da, dar l-am sacrificat pe Alessandro, care este medic chirurg. Am fost prea  mult plecată din viaţa lui,  de creşterea sa ocupându-se mai mult părinţii soţului meu. Acum am şi un nepot de 15 ani, care este în America.

–          Dacă ar fi să alegeţi acum un singur spectacol din cariera dv., care ar fi acela?

–          La Traviata, se înţelege, deşi  cel mai interesant spectacol a fost întâlnirea mea cu Placido Domingo în Manon Lescaut, la Barcelona. El avea emoţii teribile, erau şi părinţii lui în sală, îi tremurau mâinile, era îngheţat dar s-a creat o tensiune, o legătură între noi, formidabile!

–          In viaţa dv. există un singur lucru pe care l-aţi face altfel?

–          Ştiu că nu se poate altfel, deci nu, nu doresc. Nu doresc decât să cuget şi să fiu fericită alături de familie şi de căţeluşul meu. Mulţumesc Cerului pentru tot ce mi-a dăruit. ( Interviu Marius Constantinescu, 2011)

 Luminita Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/zeani-21.jpeghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/04/zeani-21-150x150.jpegRevista MuzicalaRecenziiLuminita Constantinescu,Solovăstru,Virginia Zeani
Într-o seara a anului 201, mă aflam împreună cu alţi melomani în foaierul Operei bucurestene, în aşteptarea lansării cărţii Canta che ti passa, un dialog prin care Sever Voinescu ne facilita cunoaşterea uneia dintre cele mai renumite soprane de origine română, stabilită de mulţi ani în America - Virginia...