O nouă premieră de balet la Opera Comică pentru Copii înseamnă o nouă provocare pentru creatori întrucât, deşi se porneşte şi de astădată de la un text preexistent, se construiesc pe acesta cel puţin încă două limbaje noi: cel coregrafic şi cel al suportului muzical. Iar „Alice în Ţara Minunilor” este, probabil, povestea care pune cele mai mari probleme montărilor teatrale, dacă ne gândim doar la redarea repetatelor schimbări de dimensiune ale protagonistei.

Semnatară şi a conceptului, coregrafa Corina Dumitrescu tratează povestea linear, urmărind-o uneori până la detaliu, alteori ajustând-o. Ca spectator, dacă ai citit mai înainte cartea lui Lewis Carroll ai o şansă în plus să guşti cum se cuvine rezolvările scenice, dar aceasta nefiind urmată întocmai, cel mai bine e să te laşi purtat (şi furat) de imagini căci, după cum spune Alice însăşi, „la ce e bună o carte fără poze sau dialoguri”?

Suntem introduşi direct în lumea visului copilei, fără a zăbovi în coperţile realităţii. Pentru un spectacol de o oră densitatea de peripeţii prin care trece aceasta e destul de mare, încât aproape că nu apucăm să sesizăm tot ce se întâmplă. Timpul, atât de prezent în subtext, pare că se scurge pe repede-înainte. După jocul de croquet lucrurile se precipită, Alice străbate tunelul înapoi către lumină şi se trezeşte din vis râzând, dar finalul abrupt e „rotunjit” de prezentarea tuturor interpreţilor la public, în aplauzele celor mici.

Mişcarea dansantă e presărată cu paşi simpli (mers, alergare, paşi mărunţi, adaptaţi situaţiei şi caracterului respectiv) şi numeroase momente de comunicare gestuală; coregrafia e diversă, de la clasic în poante la elemente de hip hop, nesofisticate dar pregnante. Baletul se desfăşoară sinuos şi amuzant, alternând formaţii geometrice şi grupuri libere, pantomimă şi folosirea vocii (simpatice onomatopee dar şi cuvântul rostit, înregistrat pe bandă). O secvenţă aparte, ca atmosferă şi lentoare, e prilejuită de întâlnirea lui Alice cu Omida, alcătuită dintr-un lanţ uman cu luminiţe.

Place de la bun început şi colajul muzical (aparţinând tot Corinei Dumitrescu – Thomas Strasser, John Lavoll, Francisco Germain Becker, Tom Green – şi editat de Antonel Oprescu), care însoţeşte acţiunea când spectral, când ambiental, când presărat cu zgomote naturale, efecte sonore sau sugestii folclorice. Adecvat şi sugestiv, se situează totuşi uşor peste nivelul de receptare al unor copii de vârstă preşcolară.

Programul de sală nu o menţionează, dar bănuim că tot lui Antonel Oprescu în ipostaza de artist multimedia i se datorează proiecţiile video, care rezolvă ingenios căderea şi revenirea lui Alice prin tunelul visului, faţa acesteia percepută dinspre partea opusă (Alice fiind cu spatele la spectatori), Pisica cu rânjet detaşabil ş.a.

Alături de jocurile şi decupajele de lumină (lighting design: Ştefan Vasilescu), obiectele sub/supradimensionate ori telescopice şi decorul simplu, polifuncţional – un spaţiu unic, lambrisat cu uşi ce devin cărţi de joc, odată întoarse – imaginate de Vladimir Turturică compensează prin eficienţă şi stabilitate luxuriantele costume ale Bogdanei Pascal.

Nu toate personajele „îmbrăcate” de ea se regăsesc în carte, părând a fi selectate şi pe criteriul înfăţişării cât mai ofertante pentru redare. Într-o efervescenţă a culorilor vii, pe alocuri electrice, urmând preferinţele copiilor mai degrabă decât legile combinaţiilor cromatice, cele „normale”  sunt uşor recognoscibile, memorabil desenate (Flamingii, Omida, Bursucul, Ariciul, tutu-urile cărţilor de joc), deşi unele (animăluţele de la Lacul de lacrimi) sunt mai greu de distins datorită luminii destul de scăzute. Numărul mare de costume şi complexitatea lor – un întreg carnaval! – sunt şi o dovadă îmbucurătoare a disponibilităţii teatrului, care nu precupeţeşte fonduri şi eforturi pentru a oferi micilor spectatori amintiri de neşters.

Dispunând de un colectiv de balerini consistent, OCC îşi permite să pregătească pentru rolurile mai importante câte trei distribuţii: la avanpremiera de Mărţişor (şi la premiera de a doua zi), Ana Badea a fost o Alice dezinvoltă, aparent robustuţă în rochiţa alb-albastru, nu departe de imaginea Disney dar cu codiţe-corniţe, mereu în căutarea unui Iepure Alb subţirel şi agil (Adam Davies). Existenţa unui ansamblu în care uniformitatea aspectului nu este primordială constituie un avantaj în cazul OCC, permiţând o diversitate a tipologiilor fizice în ton cu varietatea rolurilor. Din multitudinea de personaje întâlnite de către Alice în vis (şi care, adunate laolaltă, creează un moment de încărcătură vizuală în final), să mai amintim câteva: Ducesa (Yu Chin Liao), Bucătăreasa (Consuella Crăciun), cele trei Grădinăriţe (Clara del Valle, Isabel Murillo, Diana Năstase), Regina de Cupă (Andreea Soare), Valetul de Cupă (Thomas Harden).

Una peste alta, povestea presărată cu jocuri de cuvinte în original s-a transformat într-un spectacol preponderent vizual, la care publicul este invitat să caute sensuri în aparentul haos oniric căci, aşa cum afirma Ducesa, „orice lucru are un sens dacă îl găseşti”. O incitantă provocare în aceeaşi măsură pentru copii şi bunici, o oră plină de fantezie.

 

Vivia Săndulescu-Dutton

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/03/Alice-02.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/03/Alice-02-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaAlice în Ţara Minunilor,Corina Dumitrescu,opera comica pentru copii,Vivia Săndulescu-Dutton
O nouă premieră de balet la Opera Comică pentru Copii înseamnă o nouă provocare pentru creatori întrucât, deşi se porneşte şi de astădată de la un text preexistent, se construiesc pe acesta cel puţin încă două limbaje noi: cel coregrafic şi cel al suportului muzical. Iar „Alice în Ţara...