Sorina, eu am ales soprana. De fapt, ce eşti: soprană sau mezzosoprană?

Se spune că o voce ca a mea (care a început ca mezzo înaltă, cu Dorabella, Rosina şi Carmen apoi a trecut la Santuzza, Abigaille, Aida, Lady Macbeth, Tosca, Turandot ca, după 15 ani, să abordeze Amneris, Eboli, Prinţesa de Buillon) se înscrie în categoria glasurilor falcon, adică între soprană şi mezzo. Pentru mine, trecerea de la un repertoriu la altul a necesitat o muncă imensă, o alegere atentă, bine cumpănită. E interesant şi, mai ales, util.

 * * *

Sorina Silvia Munteanu m-a impresionat de când am ascultat-o prima dată. Era soprană şi răscolea sufletul publicului bucureştean cu o Abigaille de neuitat. De multă vreme nu mai auzisem aşa un glas puternic şi sigur, căruia nu prea îi găseam hiatusuri de omogenitate timbrală sau cursivitate dramatică, pe niciun registru. Am plecat impresionată şi am început s-o urmăresc în alte spectacole: Nabucco sau Aida de Verdi, Tosca şi Turandot de Puccini. Un moment de „graţie” a fost şi premiera cu Macbeth de Verdi, în regia lui Petrică Ionescu. La scurtă vreme, adică în anul 2010, în foaierul Operei Naţionale Bucureşti realizam împreună şi prima emisiune de Televiziune. Atunci mi-a adus din videoteca proprie şi câteva înregistrări din etapa de început a carierei: Cosi fan tutte (Dorabella) şi Bărbierul din Sevilla (Rosina) la Cluj-Napoca şi Carmen la Timişoara.

  • Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti…Unde te-ai simţit cel mai bine?
  • Nu pot să spun exact. În Ardeal a fost începutul profesional, toate amintirile legate de primele spectacole şi de colegii cu care am debutat; apoi, în Banat, a fost reîntoarcerea, unde am schimbat repertoriul de la mezzo la soprană dramatică şi am cântat doi ani alături de foştii colegi de facultate. Tot la Timişoara am şi predat în aceeaşi şcoală pe care o absolvisem cu câţiva ani înainte şi unde, lucrând cu studenţii mei, am redescoperit, mai profund, arta cântului. Învăţând-o pe Fenena (pentru o audiţie) m-am îndrăgostit de Abigaille. Coloratura ei, provocatoare, neobişnuită, a fost ca o aventură palpitantă a tot ce zăcea în sufletul meu, în care refuzasem până atunci să intru. Practic, perioada timişoreană a fost de cotitură. Apoi, din cauza unei conjuncturi (pe care am considerat-o nefericită la acel moment), am plecat la Bucureşti. În capitală, am avut însă confirmarea; aici îmi cimentez, de fapt, cariera naţională.
  • Să recapitulăm rolurile interpretate până acum: Rosina, Dorabella, Maddalena, Carmen, Fenena, Eboli, Santuzza, Donna Anna şi Donna Elvira, Abigaille, Aida, Amelia, Leonora, Lady Macbeth, Tosca, Gioconda, Lucrezia Borgia, Norma… Or mai fi şi altele. Au fost unele mai dragi decât altele?
  • În total sunt 35. Fiecare a rezonat cu o părticică din sufletul meu dar cel mai mult am iubit-o pe Santuzza din Cavalleria rusticana de Mascagni, atât ca poveste cât şi ca scriitură muzicală, de o perfectă expresivitate. Dragă mi-a fost şi Eboli din Don Carlo de Verdi, pe care am învăţat-o pe dinafară în numai cinci zile. A fost reconfortant să văd că pot fi capabilă de un asemenea test de viteză, eu care, pentru toate celelalte personaje, am trudit îndelung, cu răbdarea unui chinez bătrân. Trebuie să recunosc însă că cele mai mari succese le-am avut în Macbeth, Nabucco şi Turandot.
  • A fost ceva ce ţi-a plăcut mai puţin?
  • Da, Aida. Nu-mi plac rolurile foarte lungi, deşi în această operă verdiană am apărut în peste 200 de spectacole, atât în ţară cât şi în multe teatre americane din Atlanta, Georgia, Illinois, Ohio, Kansas, Pennsylvania, chiar şi la Opera din New York.
  • Să înţeleg că Sorina Munteanu are probleme cu rezistenţa vocală?
  • Nu neapărat. Este ca în sport. Chiar dacă cineva poate ridica o greutate de peste 100 de kilograme, asta nu înseamnă că-i face plăcere să facă asta mereu. Ca să fiu mai plastică, sunt mai degrabă o acrobată decât o maratonistă.
  • Unde ai avut cel mai cald public?
  • La Genova, cu o sală plină de adolescenţi. Aplaudau cu entuziasm, la fiecare gest care le plăcea; iar la sfârşit ne-am bucurat de ovaţii şi fluierături, ca pe stadion. N-am cântat prea mult în Italia, însă eu nu am simţit niciodată acea celebră „răceală”sau vociferările publicului nemulţumit. Alte situaţii neobişnuite nu-mi aduc aminte, ştiu însă că interesant a fost şi în Thailanda, în Cavalleria rusticana, pe care nu au înţeles-o deloc, deoarece ei nu au nicio legătură cu gelozia şi povestea din partitură. Deşi s-a aplaudat, era clară nedumerirea ce plana.

 

Sorina Silvia Munteanu s-a născut la Ghioroc (judeţul Arad) în ziua de 17 august 1965, într-o famile în care toţi iubeau muzica. Tatăl, Nicolae, de profesie inginer, avea un frumos glas de tenor, iar o mătuşă a fost, un timp, studentă la Conservatorul din Cluj-Napoca. Cea mai hotărâtă în alegerea unei cariere muzicale pentru fetiţa Sorina a rămas însă bunica maternă, care îi cânta şi o ducea la ore de vioară. La Liceul de Artă a făcut canto cu profesorul Ioan Zahu (discipol al maestrului Petre Ştefănescu- Goangă din Bucureşti), cel care i-a pus bazele unei respiraţii  corecte, element de bază în canto. A făcut Facultatea la Timişoara, la clasa Luciei Papa-Krişka, pe care o consideră esenţială în evoluţia sa tehnică. La Master ajunge la  clasa rectorului şi profesorului Alexandru Fărcaş din Cluj-Napoca. Esenţial este nu să cânţi, ci să exprimi – aceasta era deviza celebrului muzician, pe care a încercat s-o respecte încă de la primele roluri scenice: Dorabella, Rosina şi Carmen. După absolvenţă devine solistă la Cluj-Napoca (1995-1999). Din 1996 începe cariera pedagogică, se reîntoarce la Timişoara ca profesoară şi solistă la Operă. Din anul 2003 face parte din eşalonul soliştilor bucureşteni, iar repertoriul se completeză cu multe roluri de soprană dramatică dar şi cu lucrări vocal-simfonice de o largă respiraţie: Johannes-Passion, Matthäus-Passion, Oster-Oratorium, Magnificat şi Missa în si minor de J.S.Bach, Stabat Mater de Pergolesi şi Rossini, Simfonia a IX-a de Beethoven, Requiemul de Verdi, Messias de Haendel, Simfoniile a II-a şi a IV-a de Mahler, 7 cântece pe versuri de Clément Marot de Enescu, Wesendonck Lieder de Wagner, 6 cântece de Verdi, Vier Letzte Lieder de Richard Strauss precum şi peste 250 de lieduri cu pian din repertoriul românesc şi universal.

  • Pentru tine, esenţială rămâne performanţa vocală. Am sesizat însă că te preocupă şi îmbogăţirea intelectuală. Ai un masterat în stilistica interpretativă, ai fost cadru universitar şi ai un doctorat la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, pleci destul de mult în turnee. Ce ţi se pare cel mai greu?
  • Cel mai dificil e să păstrezi un echilibru între toate. În rest, ce să spun?!… Desigur, pentru mine este mult mai greu să scriu decât să cânt Lady Macbeth, de exemplu. Nu scriu uşor, nu am acest talent.
  • Cum te înţelegi cu colegii?
  • (Zâmbeşte). Amical, fără excepţie. Suntem toţi în aceeaşi „oală” pe scenă, împărtăşim aceleaşi pasiuni, aceeaşi suferinţă, aceeaşi bucurie. Am mulţi prieteni buni din tinereţe şi colegi cu care întreţin relaţii amicale. Randamentul maxim nu este nici la premieră, nici la primele spectacole. Rolurile mele cresc încet, astfel încât de-abia după al zecilea spectacol le consider mature.
  • Debutul?…
  • E teribil!… Sunt o fricoasă şi jumătate şi totuşi, mă avânt pe scenă, parte din cauza unei îndrăzneli cultivate, parte datorită unor oameni minunaţi care stau la baza fiecărui spectacol: pianişti, sufleuri, regizori, scenografi, dirijori şi, să nu râdeţi, croitori, cabiniere, coafori, pantofari… Multe depind de un pantof comod sau de un costum avantajos. Mai ales la debut.
  • Cum e când ai un spectacol obişnuit, de stagiune?
  • Sunt o matinală, deci mă scol devreme, închid telefoanele, nu ies din casă, nu vorbesc cu nimeni, nu mănânc decât glucide şi, obligatoriu, dorm dupăamiază. Vin la teatru la limită (să nu am timp să mă agit) şi fac doar câteva vocalize, de verificare.(Interviu pentru TVR, 2010)

 

În toamna anului 2011, împreună cu echipa mea din Televiziunea Română, o însoţeam pe Sorina Munteanu la Festivalul Internaţional al Artei Lirice de la Sibiu. A fost încă o ocazie de împlinire artistică, oferită de glasul său rotund şi strălucitor care ne-a condus cu talent şi meşteşug vocal în toate subtilităţile unor arii şi duete celebre, avându-i ca parteneri pe tenorul Hector Lopez şi basul Serghei Tolstov.

  • Sorina, parcă nici nu au trecut doi ani de la ultima noastră întrevedere. Eşti în plină formă, la fel de proaspătă şi entuziastă, ca om şi artist.
  • (Râde) …Puţin mai bătrână totuşi dar şi mai suplă, sper.
  • Ai avut un binemeritat succes. Te iubesc sibienii?
  • N-aş spune, pentru că nu vin aici foarte des. M-au apludat pentru repertoriul ales deoarece am îmbinat arii şi duete cu impact din: Carmen, Cavalleria rusticana, Attila, Adriana Lecouvreur, Trubadurul.
  • De multă vreme doream să te întreb ceva. Ţi-ai fi dorit o altă profesie?
  • (Râde) Poate avocat. Unul pledant pentru artă, deoarece aş vrea să trăiesc într-o societate în care marii artişti ai muzicii clasice, şi arta lor, să facă parte din viaţa cotidiană a fiecăruia. Să nu uităm că orice copil, trecut prin experienţa muzicii vocale sau instrumentale, devine un adult cultivat, care aspiră să ia parte la actul artistic. (Râde iar) Vorbeşte dascălul din mine!
  • Ţi-ai fi dorit sa fii altfel?
  • Aş fi vrut să fiu mai înţeleaptă, mai dinamică. Cred însă că, dacă m-aş naşte din nou, cu aceeaşi fire, aş proceda la fel.
  • Ce faci în timpul liber?
  • Care timp liber?!… Mai citesc când apuc, dar foarte rar.
  • Un principiu de viaţă?
  • Cu perseverenţă îţi poţi îndeplini orice vis. Eu visez mereu. (Interviu pentru TVR, anul 2011)     

 

Luminiţa Constantinescu

 

(Fotografii de pe pagina de FB Sorina Munteanu)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/03/601374_418981974808837_1766259117_n-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/03/601374_418981974808837_1766259117_n-1-150x150.jpgRevista MuzicalaInterviuriLluminita Constantinescu,opera,Soprana,sorina silvia munteanu
Sorina, eu am ales soprana. De fapt, ce eşti: soprană sau mezzosoprană? Se spune că o voce ca a mea (care a început ca mezzo înaltă, cu Dorabella, Rosina şi Carmen apoi a trecut la Santuzza, Abigaille, Aida, Lady Macbeth, Tosca, Turandot ca, după 15 ani, să abordeze Amneris, Eboli,...