O admir de mult. Cred că de prin 1991-1992, când am avut ocazia să o ascult „pe viu” la un Bal al Operei din Cluj-Napoca, înregistrat şi de Televiziunea Română. Într-un „evantai” solistic valoros, cu cei mai buni interpreţi locali, m-a cucerit prin eleganţa cu care a întruchipat-o pe Hanna din opereta „Văduva veselă” de Lehar, sub bagheta maestrului Petre Sbârcea. Era caldă, cu un simţ al măsurii de bijutier, cu o feminitate discretă dar impunătoare. În cântul şi mişcarea sa scenică simţeam un rafinament natural înnăscut, nu impus sau studiat. Am îndrăgit-o pe loc.

 * * * * *

Sunt mulţi ani de când v-am abordat, solicitându-vă un interviu şi, spre surprinderea mea, aţi fost printre puţinele soliste de operă care m-au refuzat, aproape fără explicaţii. Vă rog să-mi spuneţi de ce atunci a fost NU, şi acum (luna ianuarie 2019 prin e-mail) este DA.

Poate că este cam dur cuvântul „refuzat”. Au trecut mulţi ani de când am plecat din Operă prin pensionare (decembrie 1989) şi nu doream să apar în faţa publicului altfel decât pe scenă, dar şi aşa, neavând exerciţiul dialogului, sper să fiţi mulţumită de răspunsurile mele.

Aţi refuzat întâlnirile cu ziariştii şi când eraţi în plină carieră, de ce? Ce vă displace la publicitatea artistică?

Să vă spun sincer, când eram activă mi-ar fi plăcut să am întâlniri cu ziariştii, chiar şi la televiziune, dar nu am fost solicitată. Am avut un singur dialog, cu d-na Sanda Drăgan, la Radio Cluj. Nu, nu-mi displace publicitatea artistică, făcută cu profesionalism.

În cartea Amintiri din sala Operei clujene a d-lui Dr. Nicolae Miu, capitolul dvs. este intitulat Marea ambiţioasă şi iubitoare a muzicii de operă. În relaţia noastră, consider că eu sunt… marea ambiţioasă, deoarece, iată că nu am renunţat, şi am reuşit să am şi eu (în cartea mea), un capitol Angela Nemeş. Sper ca el să fie edificator şi adevărat, pentru cei care vor să vă cunoască mai bine. Aşadar, cine sunteţi, stimată doamnă, când şi unde începe viaţa dvs., de unde dragostea de muzică şi cânt?

Pe pământ am apărut în ziua de 10 noiembrie 1941, la Lupeni, deşi nu eram stabiliţi acolo, din părinţii Aurelia şi Alexandru, care n-au avut nicio legătură cu muzica. La liceul din Oradea eram solicitată adesea, să cânt la serbările şcolare. Familia îmi spunea că moştenesc glasul de la bunicul patern, preot, cu o voce remarcabilă. A avut loc chiar şi o… şedinţă de familie şi am fost adusă la Şcoala de Muzică din Cluj-Napoca. Şi aşa a început dragostea profundă pentru arta sunetelor, în general. Drumul către operă a debutat însă cu minunata profesoară Emilia Pop şi a continuat la Academia de Muzică cu profesori excepţionali ca: Ion Piso, Lucia Stănescu, Stella Simonetti (canto), Anghel Ionescu-Arbore şi Ilie Balea (regie).

Deci studiile către canto au fost hotărâte de familie. Rolul cu care aţi absolvit a coincis cumva şi cu debutul scenic?

Da, Blonda din opera Răpirea din serai de Mozart, în anul 1965.

În drumul dvs. de „autodepăşire”, cum îl caracterizează dl. Nicolae Miu (singura sursă de documentare pe care am avut-o), aţi interpretat roluri diverse de soprană lirică, de la: Contesa de Ceprano din Rigoletto şi Siebel din Faust la Leila din Pescuitorii de perle, Susanna din Nunta lui Figaro, Donna Anna din Don Giovanni şi Blonda din Răpirea din serai, Suzel din Amicul Fritz, Nanetta din Falstaff, Lauretta din Gianni Schicchi, Violetta din Traviata şi, mai ales, cele trei personaje cu M: Mimi din Boema, Margareta din Faust şi Micaela din Carmen.

„Autodepăşirea” de care spuneaţi, a însemnat multă muncă, pasiune şi iubire, sădite în mine de minunata artistă Stella Simonetti cu care am lucrat fiecare rol. Şi acum, daţi-mi voie să completez lista dvs. cu: rolurile din operele româneşti Pădurea vulturilor şi Înger şi Demon de Tudor Jarda (pe care le-am şi filmat) şi rolurile de operetă: Adela din Liliacul de Johann Strauss, Cristina din Vânzătorul de păsări de Zeller, Suzana din Lăsaţi-mă să cânt de Gherase Dendrino (spectacol filmat de regizoarea Marianti Banu la Braşov) şi Hanna din Văduva veselă de Lehar în care am debutat la Bucureşti, cu Ion Dacian, şi pentru care mi-a fost propusă rămânerea în capitală; dar n-am putut să fiu departe de familie, cu atât mai mult cu cât primisem şi repartiţia la Opera Română din Cluj-Napoca. Din studenţie am iubit şi liedul, susţinând câteva recitaluri, alături de pianista de excepţie Eva Rapolthy.

Revenim la eroinele cărora le-aţi dat viaţă scenică. Toate v-au fost la fel de dragi? Cu care găseaţi corespondenţe spirituale?

Fiecare rol mi-a adus mari satisfacţii, dar Mimi din Boema rămâne marea mea iubire.

Dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, aţi vrea să o revedeţi pe Angela Nemeş într-un specatacol, ce aţi alege şi ce parteneri ar avea?

Boema de Puccini cu Emil Gherman.

V-aţi iubit vocea, ce subtilităţi ar defini-o?

Nu ştiu dacă mi-am iubit glasul. Ceea ce ştiu este că am studiat mult pentru calitatea timbrului, pentru spectrul nuanţelor, pentru pianissime rafinate şi multe alte efecte de culoare vocală.

Existau „momente” în vreunul dintre rolurile amintite de care vă era frică?

Frica dispare când eşti bine pregătit şi ai alături un maestru pentru sfaturi. În plus, am beneficiat şi de o sănătate bună, nu aveam superstiţii sau tabieturi înainte de spectacol, nu vorbeam mult, făceam o încălzire normală, mergeam la cabină şi mă pregăteam de spectacol.

Aţi fost şi pedagog vocal. Cum a a apărut noua profesie? A fost grea despărţirea de scenă?

După 1990 am fost solicitată să predau canto la Şcoala de Muzică şi am descoperit pasiunea pentru pedagogia vocală, iar după pensionarea din 1992, rectorul Alexandru Fărcaş m-a invitat să preiau o clasă de canto la Academia de Muzică. Nu, despărţirea de public nu a fost grea. Eram pregătită că totul are un sfărşit. Aveam şi satisfacţia ajutorului pe care mi-l solicitau mulţi tineri şi pe care l-am dăruit cu responsabilitate şi plăcere.

Sunt convinsă că au fost şi seri în care l-aţi avut la pupitru pe maestrul Petre Sbârcea. Cum este când împarţi emoţia unui spectacol cu partenerul de viaţă?

Relaţia profesională cu dirijorul Petre Sbârcea nu a avut legătură cu viaţa mea personală. Am fost tratată la fel ca toţi colegii mei dar, alături de el, am avut multe de învăţat.

Există lucruri pe care le-aţi face altfel?

Nu cred că aş face altfel lucrurile. Sigur, în viaţă mai facem şi greşeli. Important e să nu avem regrete. Viaţa ne e dată de Dumnezeu s-o trăim frumos.

Ce dorinţă aţi vrea să vă împlinească zâna cea bună?

Zâna buna?… Să-mi dea sănătate mie şi celor dragi mie.

 

Luminiţa Constantinescu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/04/angela-3.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/04/angela-3-150x122.jpgRevista MuzicalaInterviuriangela nemeş,Lluminita Constantinescu,opera,petre sbarcea,Soprana
O admir de mult. Cred că de prin 1991-1992, când am avut ocazia să o ascult „pe viu” la un Bal al Operei din Cluj-Napoca, înregistrat şi de Televiziunea Română. Într-un „evantai” solistic valoros, cu cei mai buni interpreţi locali, m-a cucerit prin eleganţa cu care a întruchipat-o pe...