Mi-a plăcut de ea de când am cunoscut-o. Era prin anul 1968 şi am văzut-o în clasa maestrului Petre Ştefănescu-Goangă, fiind singura fată între mai mulţi bărbaţi, printre care şi viitorul meu soţ. Tocmai venise din America, era frumoasă, statuară, cu nişte ochi mari, mereu întrebători. Ne-am întâlnit apoi des, la Operă, mai ales în spectacolele în care Elvira Cârje (Vivi) şi Bebe erau parteneri. Chiar şi cutremurul din 1977 ne-a prins împreună, în cabina ei, în pauza spectacolului cu Manon-ul lui Massenet. Împreună cu noi era tenorul Florin Diaconescu şi făceam mare haz (nu mai ştiu de ce?) fără să realizăm exact cauza zguduiturii care ne-a întrerupt amuzamentul. De-abia în curtea interioară cineva a pronunţat sinistrul cuvânt… cutremur!

Ultimul spectacol în care am văzut-o pe Elvira Cârje a fost Povestea micului Pann de Laurenţiu Profeta, în care ea şi soţul meu erau Doamna şi Domnul Darling. O simţeam  ca pe o prietenă sinceră, deşi nu ne vizitam, iar întâlnirile noastre pe platourile Televiziunii se cam rezumau la ce aveam de făcut. Aşa au trecut anii şi a apărut ideea întâlnirii noastre în paginile unei cărţi dedicate soliştilor de operă care au ţinut „pe umeri” stagiunile Operei Naţionale din Bucureşti.

Film aniversar prezentat cu ocazia spectacolului aniversar dedicat sopranei Elvira Cîrje la Opera Naţională Bucureşti, 30 noiembrie 2012

Aşadar, am continuat discuţia începută cu 50 de ani în urmă (la o cafea în bufetul Conservatorului Ciprian Porumbescu)… mai aşezat, în alt loc, la o altă vârstă.

  • Vivilico (aşa îi spun eu), părinţii tăi au avut legătură cu muzica sau altă formă de artă? De unde ai moştenit pasiunea pentru muzică?
  • Nu, părinţii mei (Matilda şi Nicolae) nu profesau în acest domeniu dar ascultau muzică. Ba, mai mult, mama avea un glas minunat, şi sigur de la ea au trecut aceste gene şi la mine. Ea a realizat că am voce iar eu am ştiut că, la timpul potrivit, pot cânta. N-am fost, deci, un copil precoce, cu nişte apariţii artistice spectaculoase în şcoala primară. Am fost un copil cuminte, timid, care avea numai note bune, chiar şi la Liceul Gheorghe Lazăr.
  • Eu te-am cunoscut prin anii 1968-69, la clasa maestrului Goangă, unde majoritatea studenţilor erau băieţi. Tocmai veniseşi din America. Ce-ai căutat acolo?
  • Mi-am însoţit părinţii, pentru că tata se născuse acolo dar mama nu s-a acomodat şi a dorit să se întoarcă, iar eu am urmat-o. După trei luni am intrat la Conservator. Am început cu D-na Arta Florescu după care am trecut la clasa… „frumoşilor” de la maestrul Goangă: Ilie Baciu, Dorin Teodorescu, Mihai Panghe, Ştefan Teodorescu, Gelu Crăsnaru, Bebe Constantinescu. Eram singura fată, dar ne distram, râdeam mult, eram prieteni, şi aşa am rămas şi mai târziu, pe scenă.
  • Cu ce rol ai debutat pe scenă?
  • O, cu un rol total nepotrivit pentru vârsta mea, cu bătrâna Doamna Billows din Albert Herring de Benjamin Britten.
  • Ştiu că nu ai fost prea meticuloasă în adunarea unor documente legate de cariera ta. Cine caută date despre Elvira Cârje nu găseşte nimic. Îţi cer însă, acum, să faci un exerciţiu de voinţă şi să rememorezi, cât se poate, rolurile interpretate, pe etape ale vieţii.
  • Se pare că lumea a fost mulţumită cu mine bătrână, deoarece am fost angajată imediat în colectivul solistic al primei scene lirice, trecând la alte eroine, mai tinere, mai frumoase, dar şi mai dificile vocal şi scenic: Musetta din Boema, Manon, Agatha din Freischütz, Elvira din Ernani, Rosalinda din Liliacul, Margareta din Faust, Nedda din Paiaţe, Fiordiligi din Cosi fan tutte, Prima Doamnă din Flautul fermecat, Micaela din Carmen, o walkirie din Walkiria, Vrăjitoarea din Hänsel şi Gretel, Ruxanda din Ion Vodă, Maria din Bălcescu, Doamna Darling din Peter Pann şi ultimul, Senta din Olandezul zburător.
  • Au existat personaje dorite de tine, dar necântate?
  • Da, am ajuns până la repetiţia generală cu Abigaille din Nabucco de Verdi, dar m-am îmbolnăvit şi nu l-am mai cântat. Aşa a fost să fie, îmi pare rău!
  • Care erau sopranele generaţiei tale, admirai pe vreuna în mod deosebit?
  • Sopranele generaţiei mele au fost nişte artiste minunate, unele cu cariere de referinţă: Marina Mirea, Elena Grigorescu, Silvia Voinea, Cornelia Pop, Marina Krilovici, Maria Slătinaru Nistor. Cea mai dragă mi-a fost însă cea de care mă leagă şi o prietenie statornică, Eugenia Moldoveanu. Pentru mine a fost o plăcere să o ascult, să o „citesc” ca pe o carte, să înţeleg ce vrea să spună, să transmită, prin frumuseţea vocii şi prin ştiinţa cântului.
  • Ce lucrări ai cântat cel mai mult?
  • Liliacul şi Freischütz. Trebuie să-ţi spun că nu am acceptat niciodată ce ştiam că nu se potriveşte glasului meu. Am fost tot timpul conştientă că, în timp, urmările puteau să fie grave şi de neîndreptat. N-am excelat nici în lied, oratoriu, opere în concert sau prime audiţii.
  • Dragă Vivi, tu ai fost o solistă foarte des solicitată la Televiziune. Erai o prezenţă dorită, maiestuoasă, plină de feminitate. Multă lume te recunoştea pe stradă, de pe micul ecran. Ţi-a folosit o asemenea reclamă în viaţa de toate zilele?
  • Televiziunea m-a ajutat foarte mult, iar colaborarea în emisiuni de diverse genuri mi-a dat multe satisfacţii şi încredere în mine. Primeam aprecierile oamenilor cu bucurie dar şi cu modestie.
  • Eşti superstiţioasă, crezi în zodia ta, ce ţi se potriveşte cel mai bine?
  • După cum ţi-am spus, am apărut pe lume într-o zi de 17 martie, deci, ultima etapă a Peştilor şi, dacă ar fi să cred în horoscop, mi se potriveşte. Deci, cum sunt? Luaţi zodia si citiţi-o.
  • Aveai tipicuri anume, în ziua spectacolului?
  • Unul singur rămânea neschimbat. Înainte de intrare, în culise, mă închinam şi mă rugam Domnului (avându-le în minte pe toate sopranele care nu mai erau, dar facuseră acel rol), să mă ajute să fac un spectacol bun.
  • În afară de muzică, cu ce alte pasiuni sau preocupări îţi mai umpleai timpul? Au rămas şi acum, aceleaşi?
  • Mi-a plăcut să cos, să-mi fac singură rochiile pentru micul ecran, chiar şi unele dintre costumele de operă. Acun nu mai am răbdare, am rămas doar cu bucătăria, şi pot să-ţi spun că gătesc foarte bine.
  • …Trebuie să verificăm.
  • Sigur, când vreţi!
  • Dacă ar fi să-mi răspunzi cu sinceritate la întrebarea: care este defectul sau calitatea ta esenţială, ce mi-ai răspunde?
  • Mă enervez repede, şi tot repede îmi trece. La calităţi, subliniez doar devotamentul fără margini. Atât ajunge.
  • Fără cine ţi-ar fi foarte greu să trăieşti?
  • Fără Ioana (fata trimisă de Dumnezeu, pe care am botezat-o şi a devenit copilul meu sufletesc), Vladimir (soţul ei) şi adorabila mea nepoţică Sofia.

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/04/ec-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/04/ec-1-150x97.jpgRevista MuzicalaInterviuriBebe Constantinescu,Cornelia Pop,Dorin Teodorescu,Elena Grigorescu,Elvira Cârje,EUGENIA MOLDOVEANU.,Florin Diaconescu,Gelu Crăsnaru,Ilie Baciu,Lluminita Constantinescu,Maria Slătinaru-Nistor,Marina Krilovici,Marina Mirea,Mihai Panghe,opera,Silvia Voinea,Soprana,Ştefan Teodorescu
Mi-a plăcut de ea de când am cunoscut-o. Era prin anul 1968 şi am văzut-o în clasa maestrului Petre Ştefănescu-Goangă, fiind singura fată între mai mulţi bărbaţi, printre care şi viitorul meu soţ. Tocmai venise din America, era frumoasă, statuară, cu nişte ochi mari, mereu întrebători. Ne-am întâlnit apoi...