Este, poate, singurul solist din generaţia actuală la apariţia căruia se aplaudă. Nu acesta a fost argumentul ci valoarea aproape constantă a evolutiilor sale pentru care, în martie 2008, i-am solicitat un interviu, în loja artiştilor.

  • Câte spectacole ai văzut din această lojă?
  • Iubesc Opera, scena sfântă, pe care au călcat-o cei mai mari artişti din toate timpurile însă în acestă loc, nu prea vin. Se aude şi se vede mai bine din sală.
  • Emisiunea în care vom difuza acest interviu se numeşte „Maestro”.
  • Eu nu mă consider un…„Maestro”. Cred că noţiunea aceasta are o încărcătură mult prea importantă pentru stadiul meu de experienţă şi performanţă artistică. Dumneavoastră aţi hotărât sub ce generic veţi introduce dialogul nostru.

 

S-a născut la 10 aprilie 1968, în satul Poiana Teiului, judeţul Neamţ, într-o familie numeroasă, cu trei surori din partea mamei şi alte trei, de la tata. El, singurul băiat, a primit exact numele tatălui Iordache Basalic (de origine greacă, înzestrat cu o voce fenomenală, cu care încânta asistenţa în melodia „La Calul bălan”, în trupa lui Constantin Tănase). La îndemnul mamei (Ana Onu, soprana cu glas angelic în corul  bisericii din sat), micuţul Iorgu (aşa era dezmierdat de familie) dădea semne că va moşteni talentul vocal al părinţilor dar şi pe cel al sorei Ana, care desena şi picta frumos (faţă de Minerva şi Tamara, care excelau în cântul la vioară şi mandolină). Şi totuşi, între anii 1987-1992 urmează Seminarul Teologic Ortodox. Într-o zi, însoţeşte un coleg la ora de canto, pe care acesta urma să o aibă cu tenorul Corneliu Fânăţeanu, de la Opera bucureşteană. Descoperind ce voce frumoasa de bariton are acest… însoţitor cu numele Iordache Basalic, viitorul său dascăl îl pregăteşte timp de trei ani, fără nicio recompensă materială. Apoi, după ce starea de sănătate a maestrului se deteriorează vizibil, continuă perfecţionarea cu baritonul Vasile Martinoiu, păstrând permanent consideraţia pentru primul său profesor. După un stagiu în Corul Operei, Iordache Basalic, debutează ca solist în anul 1995, în rolul lui Fiorello din Bărbierul din Sevilla de Rossini.

  • Bănuiai că de la „piano, pianissimo”, sub bagheta lui Constantin Petrovici, vei ajunge repede la celebra cavatină a eroului titular, cu diverşi alţi dirijori?
  • Nu, nici gând. Ce, parcă atunci când mă ducea mama la biserică şi mă punea să cânt în strană, mă gândeam că voi cânta pe Figaro sau pe De Luna?
  • A venit repede consacrarea?
  • Ca toţi începătorii, am mai făcut şi alte roluri mici: Morales în Carmen, Kilian în Freischütz. Pot să vă spun însă că, din 1995 până acum, s-au strâns 13 partituri lirice importante şi multe apariţii în Carmina Burana de Carl Orff. Vreau să menţionez, sper să nu exagerez, am cântat până acum pe scena faimoasei Concertgebouw din Amsterdam peste 40 de Carmina Burana. Revenind la operă, cel mai drag personaj a fost, şi încă este, Figaro din opera lui Rossini, cu care mă şi identific, dacă mă gândesc că şi eu sunt uşor aiurit, alert, uituc,cam încurc lucrurile (Figaro le şi descurcă). Cel mai mult, mai ales în străinătate, am cântat Escamillo din Carmen. în timp ce la Bucureşti, la loc de frunte sunt cele peste 50 de spectacole cu Faust de Gounod, Bărbierul din Sevilla şi Traviata. Am mai cântat rolurile importante de bariton din: Lucia di Lammermoor, Simon Boccanegra, Trubadurul, Paiaţe, Pescuitorii de perle, Falstaff (Ford), Manon Lescaut, Evgheni Oneghin, Bal mascat, Alzira.
  • Consideri că ai riscat cu vreunul?
  • Poate cu Trubadurul, deşi Maestrul Ludovic Spiess, care venea des la cabină, mi-a dat sfaturi extrem de preţioase. Acum sunt mulţumit că l-am făcut, pentru că îmi place mult.
  • La acest spectacol a existat o regie atipică;  pe unii (printre care mă număr) i-a revoltat. Tu cum ai primit ideile lui Alexandru Hausvater?
  • Mie mi-a plăcut. Sunt deschis la nou, atâta timp cât nu devine grotesc şi vulgar. A fost la limită, zic eu, ţinând cont că, în lume, pe scene importante, celebre chiar, au fost regii de operă unde, la intrare, ar fi trebuit să scrie că e interzis persoanelor sub 18 ani. Mie mi-a plăcut acest De Luna, care avea şi de jucat actoriceşte, nu numai de cântat. În plus, cine sunt eu să contest concepţia unui regizor cu faimă naţională?
  • Un artist cu opinie! Dar să lăsam Trubadurul. Din discuţia noastră de până acum, îmi pari un om modest, ba chiar, un pic emotiv.
  • Nu sunt „fricos ca un iepure”, dar am fel de fel de nelinişti, mai puţin înainte de spectacol. Sunt un tip agitat, efervescent, nu mă confund cu liniştea. Nu mă pierd, mai ales dacă ştiu sala şi publicul. Mă gândesc la rol înainte de spectacol, mi-l repet cap-coadă în minte, până intru în scenă. O dată am fost prea relaxat şi l-am început pe Germont din Traviata cu strofa a doua şi, vă daţi seama, l-am încheiat cu începutul. Drăguţ, nu?!…(râde). În rest nu prea am tabieturi, mă scol pe la 10, ajung la operă pe la 16,30, fac câteva vocalize, apoi mă gândesc la rol.
  • Ce momente frumoase ai avut în turneele efectuate în: Anglia, Elveţia, Spania, Grecia, Germania, Japonia, Italia, Belgia, Danemarca, Olanda, Thailanda?
  • Memorabile rămân spectacolele de Carmen din Japonia cu Agnes Baltsa şi Luis Lima. Am însă şi momente hazlii. Unul s-a petrecut în Olanda. În timp ce se cânta Carmina Burana cu Filarmonica din Iaşi, am adormit. Nu ştiu ce a fost cu mine, poate eram obosit. M-am trezit doar când dirijorul Gheorghe Costin îmi zicea printre dinţi:”Basi, Basi, e rândul tău!”. Bineînţeles că am intrat aiurea, şi simţeam cum orchestra încerca cu disperare să mă prindă. Un altul a fost la noi, la Operă, când casca lui Morales din Carmen s-a prins într-un reflector şi după recuperare, punându-mi-o pe cap, pielea a început sa…sfârâie. I-am dat replica lui Don José (Ionel Voineg) în altă tonalitate, ceea ce a făcut ca, de fiecare dată când am mai cântat lucrarea în aceeaşi companie, dumnealui să-mi fredoneze discret, nota cu care începeam.
  • Ce mare bariton ai vrea să cunoşti?
  • Am fost norocos. Nicolae Herlea este vocea pe care o admir şi o iubesc infinit. L-am cunoscut şi pe celebrul bariton Renato Bruson, cu care am şi lucrat frazare şi dicţie, la două perfecţionări la Academia Scalei din Milano. La tehnică nu se băga, trebuia să o stăpâneşti. Renato Bruson nu este profesorul care să exemplifice de multe ori, este foarte riguros. Sunt fericit că l-am cunoscut.
  • La întrebarea următoare mizez pe onestitatea ta. Te simpatizezi, ce ar trebui să ştie oamenii despre Iordache Basalic?
  • Sincer, nu. Nu-mi place nici să mă aud cântând. Ştiu că am multe defecte şi, prin audiţie, le dau şi mai mari proporţii. Am puţine calităţi, pe care nu vi le spun. Ca om sunt un bărbat normal, mă duc la pescuit, merg la film, teatru, desenez, cânt la biserică. La defecte, v-am mai spus, sunt împrăştiat, uituc, repezit, prea nervos. Sper însă că sunt un tată bun pentru fata mea Teona Basalic, acum în vârstă de 7 ani.
  • Te-ai fi putut realiza mai bine în străinătate?
  • Poate da. Dar cel mai bine e AICI.  (Interviu pentru TVR, anul 2008)

 

Suntem în mai 2019. Au trecut 11 ani de la acest interviu. Între timp, eu am ieşit la pensie iar Iordache Basalic îşi continuă cariera, aşa cum îl ştiam, adică serios, într-o întrecere perpetuă cu propria lui valoare.

L-am revăzut şi în alte apariţii scenice, în care am continuat să-i admir tinereţea glasului şi dezinvoltura mişcării, frazarea şi nuanţele expresive. După premiera regizorului Matteo Mazzoni cu Bărbierul din Sevilla de la Bucureşti scriam că: Baritonul Iordache Basalic a acoperit vocal şi actoriceşte, toate exigenţele scriiturii şi montării scenice. S-a mişcat încontinuu, a dansat, a relaţionat cu toţi partenerii dar a controlat cu responsabilitate acurateţea liniei melodice, întrupând un Figaro credibil, cu aplomb şi supleţe în redarea desenului ornamental scris în partitură.

La ultima reprezentaţie cu Paiaţe, în montarea lui Ion Caramitru, am fost entuziasmată de duetul Nedda-Silvio (alături de Irina Iordăchescu) numindu-l chiar: o bijuterie de simţire afectivă şi muzicalitate.

Ştiam că, şi în viaţa sa particulară au avut loc schimbări.

 

(Martie 2019, prin telefon)

  • Dragă… Iorgu sau Bassi (cum îţi spun cei apropiaţi), ce mai e nou în viaţa ta şi vrei să se ştie, după 11 ani? Se mai aplauda la intrarea ta in Bărbierul lui Rossini?
  • (Râzând) Unii mai aplaudă din obişnuinţă… În general, merg înainte pe ambele drumuri, şi cel profesional, şi cel particular. Aş spune că singurele noutăţi sunt în viaţa mea privată. Adică, fata mea Teona este acum balerină de perspectivă la Viena, şi ultima minune cu care mă mândresc este Ana Maria, fetiţa mea de aproape trei ani, dintr-o altă căsnicie. În rest, Iordache Basalic a rămas cam acelaşi, cu bune şi cu mai puţin bune.

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/iordache-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/iordache-1-150x150.jpgRevista MuzicalaInterviuribariton,Iordache Basalic,Lluminita Constantinescu,opera
Este, poate, singurul solist din generaţia actuală la apariţia căruia se aplaudă. Nu acesta a fost argumentul ci valoarea aproape constantă a evolutiilor sale pentru care, în martie 2008, i-am solicitat un interviu, în loja artiştilor. Câte spectacole ai văzut din această lojă? Iubesc Opera, scena sfântă, pe...