M-am dus cu inima deschisă luni, 13 mai 2019, la concertul dedicat compozitorului meu preferat, nu numai pentru că pe afiş apăruse, pe nepregătite, soprana pentru care eu am la ora actuală o mare consideraţie ci şi pentru că la pupitru era Tiberiu Soare, dirijorul cu cel mai mare renume din tânara generaţie; iar Fundaţia Calea Victoriei  se ştie – organizează, preponderent, evenimente despre care se vorbeşte.

Aşadar, după serile în care s-au omagiat alţi titani ai genului liric: Mozart, Ceaikovski, Verdi (după spusele introductive ale distinsei doamne Sandra Ecobescu, Preşedinta fundaţiei), un popas în „grădina” sentimentalului creator de la Torre del Lago era binevenit, deşi sala nu este propice operei (Sala Mare a Teatrului Național București).

Startul a fost dat de Symphactory Orchestra cu o Fantezie de Adolphe Gauwin după opera Boema. N-a fost cea mai inspirată alegere, zic eu, în primul rând datorită lungimii. Când publicul se foieşte, îşi verifică mesajele sau pur şi simplu răsfoieşte facebook-ul, e clar că nici măcar celebrele teme pucciniene nu-l mai fascinează, iar stilul tern al interpretării a sporit şi mai mult dezinteresul. Acompaniamentul soliştilor s-a păstrat într-o intensitate decentă, cu atenţie la intenţiile fluctuante ale liniei vocale. De altfel, nu se poate afirma că Symphactory Orchestra a cântat fără omogenitate sau acurateţe intonaţională (deşi au mai scăpat inexactităţi, mai ales la suflători) dar a lipsit elanul, participarea afectivă la un discurs atât de pasional cum este cel al lui Puccini, iar tempii erau, uneori, adormitori. Între multele pagini instrumentale (Intermezzo din Sora Angelica, I Crisantemi şi bis-ul, tot o prelucrare din tema Musettei din Boema); cel mai aproape de tradiţie a fost Intermezzo din opera Manon Lescaut, care a avut varietate coloristică şi implicare expresivă. De remarcat şi câteva intervenţii solistice la coarde, unde (am aflat de la dirijorul Tiberiu Soare), şeful de partidă era ocazional violonistul Radu Dunca.

Platitudinea începutului a fost destrămată de apariţia tenorului ieşean, pe care îl revedeam după mai multă vreme, cu nesaţul melomanului îndrăgostit de gen şi, mai ales, de vocile bărbăteşti înalte. Aspectul, silueta şi dăruirea vocală cu care a interpretat prima arie din Tosca mi-au dat speranţe pentru viitoarele sale apariţii înscrise în program. Şi aşa a fost! Florin Guzgă a fost din ce în ce mai bine. Cu rezerva abordării unei partituri prea solicitante în registrul grav şi mediu (Fata din Far West), pentru care nu are întunecimea timbrală respectivă şi cu inconsistenţa acutei din aria lui Rodolfo (Boema), care s-a subţiat pentru că nu a fost bine pregătită –  mi-a plăcut. A avut strălucire, frază extinsă, aplomb şi stăpânire scenică, iar populara arie „Nessun dorma din Turandot a fost una dintre cele mai glorioase variante auzite în ultime vreme. Florin Guzgă a fost şi un partener potrivit, ca înălţime şi vârstă, pentru Irina Iordăchescu. S-a dovedit că avem de-a face cu un cuplu credibil în primul duet din Tosca – momentul final al primei părţi a concertului şi marea surpriză a repertoriului ales de o soprană atât de precaută. Avem o nouă Tosca şi un Mario pe măsura ei. S-au completat fericit, cu emoţie, sinceritate şi delicateţe actoricească, chiar dacă erau pe o scenă de concert. Duetele din Boema şi Madama Butterfly au fost adevărate „perle” de interpretare, dincolo de performanţa atingerii şi susţinerii sunetelor înalte, „pietre” de mare dificultate pentru mulţi solişti ai lumii.

Irina Iordăchescu este glasul cu care s-ar putea „defila” la orice paradă internaţională, pentru valoarea lui în carate, sub care se ascunde o inteligenţă „palpabilă” extinsă în tehnică, stil, rafinament, sensibilitate, expresie. Cântul ei te poartă, este fie ca un zbor lin de rândunică fie avântat ca ciocârlia în drumul ei spre soare.

Fluenţa în arcade emoţionale cu un rafinat dozaj şi cu o plutire în care implorarea se întrepătrundea discret cu resemnarea şi o revoltă fină (aria „Vissi d’arte, vissi d’amore”) m-a dus cu gândul la celebra replică a lui Scarpia „Va, Tosca!” . Da, pentru Irina Iordăchescu, Tosca poate să fie un rol de succes. Ce ar mai rămâne apoi, pentru a deveni o autentică soprană pucciniană?!… Sora Angelica, Manon Lescaut, Fata din Far West, Mantaua.

Până acum, partiturile abordate: Gianni Schicchi, Boema, Turandot, Madama Butterfly s-au dovedit încercări ideale de a pune în valoare întregul prinos vocal, mental şi sufletesc, cu care au binecuvântat-o ursitoarele.

Allora, va Tosca!…

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

foto: pagina FB Fundaţia Calea Victoriei

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/60688253_2219423654777888_5378153336472076288_o-1-1024x512.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/60688253_2219423654777888_5378153336472076288_o-1-150x150.jpgRevista MuzicalaCronicaFlorin Guzgă,Fundatia Calea Victoriei,I love puccini,irina iordachescu,Lluminita Constantinescu,Radu Duncă,sandra ecobescu,Symphactory Orchestra,tiberiu soare
M-am dus cu inima deschisă luni, 13 mai 2019, la concertul dedicat compozitorului meu preferat, nu numai pentru că pe afiş apăruse, pe nepregătite, soprana pentru care eu am la ora actuală o mare consideraţie ci şi pentru că la pupitru era Tiberiu Soare, dirijorul cu cel mai mare...