Interviu realizat de Luminiţa Constantinescu (aprilie 2019)

* * * * *

Bună, Roby. Renunţ la o introducere protocolară şi încep abrupt. Ţi-a plăcut că, dintre toate culorile de voce, destinul ţi-a hărăzit-o tocmai pe cea de tenor?

Nu cred că există cântăreţ pe lume care să îşi cânte glasul dat de destin, cu mai multă plăcere şi avânt, ca tenorul. Vocea de Operă este ca o „cruce” pe care o ducem toţi cântăreţii, doar că cea a tenorilor este de „aur” deci, implicit, este mai grea, mai valoroasă.

Când asculţi o operă care se bucură de o distribuţie cu interpreţi de o valoare egală, aproape toţi „dispar” când cântă tenorul. Cum se explică fascinaţia acestui timbru?

Partea cea mai mare din această „vină” o poartă compozitorii. Au riscat, de multe ori, oprind acţiunea piesei pentru a plasa o arie de tenor şi, aproape niciodată, nu au dat greş. Gama de frecvenţă de la 2 la 5 khz, la care urechea umană este deosebit de sensibilă, face ca acel squillo, acea strălucire din glasul de tenor, să producă o plăcere hormonală care subjugă ascultătorul şi-l face să uite tot ce a auzit până atunci. De exemplu, în Rigoletto există o bogăţie de arii, duete, ansambluri şi vin la sfârşit „La donna è mobile” şi Cvartetul “Bella figlia dell’amore”, care iau tot „caimacul”. Din Turandot, o minunăţie de lucrare, ascultătorul pleacă acasă fredonând „Nessun dorma”.

Trebuie să recunosc că, şi eu, când am momente în care vreau să-mi umplu sufletul cu frumuseţe vocală maximă, îl ascult pe Franco Corelli în Aida sau Andrea Chénier. Pe tine cine te „unge” pe suflet?

La mine contează mult poziţia sunetului; de aceea, spre deosebire de tine, la mine este foarte important să ascult o voce care mă ajută să mă impostez „sus”. Pavarotti este acel glas special care mă „unge” la suflet şi mă ajută să pot intra în spectacol cu vocea gata de atac.

Dacă nu erai tenor, ce ai fi vrut să fii şi de ce?

Părerea mea este că tenor trebuie să te naşti. Mai devreme sau mai târziu (în cazul meu mai târziu), dacă ai noroc, cineva te remarcă şi depinde numai de tine să profiţi de acea şansă, unică în viaţă, care te poate scoate din anonimat. Aşadar, aş fi vrut să fiu… tenor, nimic altceva.

Voi sunteţi o familie cu vădite înclinaţii artistice, dacă mă gândesc la tine, la sora ta Alice Barb (regizoare şi polivalent om de cultură), la primul tău fiu Alexandru Nagy (actor şi regizor), la soţia ta Anca (profesoară de canto şi pian). S-au „răspândit” genele de la părinţi ori s-au „atras” unele pe altele?

Sunt născut într-o zi norocoasă de 9 noiembrie 1957, în Hunedoara. Mama era, ca să zic aşa, „privighetoarea” familiei. Avea o voce superbă şi o plăcere de a cânta care ne subjuga pe toţi. Tata era adevăratul „muzician”. Cânta la contrabas în Orchestra Simfonică a Combinatului Siderurgic din Hunedoara şi la chitară-bas, în Orchestra de Muzică Uşoară. Sora mea Alice a urmat cursurile Şcolii de Muzică apoi Liceul de Muzică din Cluj- Napoca, la pian. Eu… în afară de faptul că multiplicam şi vindeam discuri cu formaţia Queen (prin anii ’70-’80) nu aveam timp decât pentru speologie şi drumeţii în Retezat. Am fost membru fondator al Clubului de Speologie Proteus din Hunedoara, în 1977. Soarta a făcut ca, odată, cred că era prin 1982, însoţind-o pe prima mea soţie la profesorul de canto Vasile Boldor (din Cluj), să-mi fie descoperit glasul. Maestrul a spus o glumă la care eu am râs din tot sufletul: Domnule, ai o voce colosală! Nu vrei să te faci cântăreţ de operă?… Să mă fac, ce?... Să cânţi la Operă. Se câştigă bine, în jur de 2000 de lei… Ştiţi, d-le profesor, eu sunt Şef de echipă la Combinatul Siderurgic şi am salariu de 3400, plus sporuri. Vreţi să mor de foame?!... Ei, uite că de foame n-am murit iar Vasile Boldor nu s-a lăsat până nu m-a dat în grija profesorului universitar Alexandru Fărcaş, la care am şi absolvit Academia de Muzică. Restul e poveste.

Pentru mine, revelaţia descoperirii tenorului Robert Nagy a fost, cred, în anul 2002 când ai cucerit Marele Premiu la prima ediţie a Concursului Internaţional de tenori Traian Grozăvescu, de la Lugoj. Întregul Juriu l-a votat fără comentarii pe acel surprinzător tânăr care, nu numai că avea „do-ul de sus” în buzunar, dar demonstra şi o muzicalitate de mare interpret. De atunci, ani în şir, în toate galele, te-ai dovedit imbatabil cu Nessun dorma din Turandot. Cred că acea arie a rămas „perla” pe coroana apariţiilor tale publice… Mai ştii unde şi de câte ori ai cântat-o?

Nu de suficient de multe ori de cât aş fi dorit, adică zilnic. Din Japonia în Israel şi în aproape toată Europa, cam de 70-80 de ori.

Deci, cam asta afost evoluţia tânărului Robert Nagy care descoperise că are voce şi dorea să devină cântăreţ. Aveai idoli când erai student?

Încă dinainte de a fi student (pe când eram în cor la Opera Română din Cluj-Napoca) şi până azi sunt într-o admiraţie totală pentru Luciano Pavarotti.

Cu ce ai debutat?

 Cu Nemorino din Elixirul dragostei de Donizetti, la Cluj, cred că în 1988.

După anul 1999 ţi-ai început cariera internaţională tocmai la Wiener Staatsoper şi la Dresden Semperoper în rolul Cântăreţului Italian din Cavalerul rozelor de Richard Strauss. Cum ai ajuns acolo?

Într-o seară, m-a sunat din Viena maestrul Cornel Trăilescu, care dirija ceva acolo. M-a întrebat dacă ştiu acel rol, pentru că domnul Director Holender are nevoie. Total inconştient am răspuns că ştiu, după care am uitat. La vreo două săptămâni primesc un telefon de la impresara Luisa Petrov, să iscălesc contractul. Avea dânsa o oarecare încredere în mine, deoarece primise un CV, iar la Agenţia ce-i poartă numele lucra şi Anca Spiess, fata maestrului meu de atunci, tenorul Ludovic Spiess. Îti dai seama că, disperat de timpul scurt pe care îl mai aveam, am cerut ajutorul lui, la care m-am şi înfiinţat a doua zi. Când am văzut ce groasă era partitura, m-am panicat şi mai tare. Ludi (Ludovic Spiess) râdea cu lacrimi, spunându-mi: tenore, ai sfeclit-o! Ajutaţi la pian de Gerda, soţia maestrului, am trecut la primă vedere aria, după care, închizând  partitura,  cu aceeaşi jovialitate, a decretat: Tenore, le-ai luat banii, pentru că rolul Cântăreţului italian nu are decât această arie, cântată de două ori, a doua oară mai sus şi cu partitura în faţă.

 Ai amintit de Luisa Petrov. Cât de important este rolul impresarului în viaţa unui artist?

 Mai important decât vocea însăşi. Un impresar hapsân te poate lăsa fără glas în 2 ani. Cu altul mai grijuliu şi cu iubire de cântăreţi poţi cânta şi 20.

Din câte ştiu, perioada ta fastă a fost între anii 1999 şi 2010. De ce aşa puţin, pentru că eu te-am ascultat acum câţiva ani iar vocea avea aceeaşi prospeţime şi strălucire?

Eu consider că 11 ani au fost suficienţi ca să-mi dovedesc mie (în primul rând) că nu a fost o greşeală când am ales să fiu solist, că toate eforturile făcute pentru a ajunge la un anumit nivel nu au fost în zadar. Dar am avut şi tăria de caracter să fac la timp un pas în spate, nu m-am complăcut să stau până când să fiu obligat să-l fac.

Care consideri că au fost piscurile carierei tale?

Nu am avut suişuri şi coborâşuri. Am ajuns destul de sus, m-am menţinut cât de mult am putut la pretenţiile acelui nivel, şi când am simţit că este suficient, am zis…pas!

Cred că rolul Faust a fost, poate, cel mai cântat, dacă enumerăm teatrele din: Strasbourg, München, Limoges, Roma, Torino, Rotterdam, Sevilla, Frankfurt, Wiesbaden, Catania, Bucureşti şi Timişoara. A fost şi cel mai iubit?

A fost cel mai greu, cel mai frumos, cel mai plin, din punct de vedere al satisfacţiilor prilejuite de interpretarea unei scriituri de asemenea anvergură şi rafinament. Da, l-am iubit mult.

În Japonia, Anglia, Franţa, Olanda, Belgia, Danemarca, Israel, Austria, Elveţia, Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Croaţia, Spania, Irlanda ai cântat partituri grele, cu un ambitus extins, dacă adăugăm la Cavalerul rozelor şi Faust, operele: Bărbierul din Sevilla, Rigoletto, Italianca în Alger, Cenuşăreasa, Manon, Elixirul dragostei, Maria Stuarda, Anna Bolenna apoi Requiemele de Mozart, Berlioz şi Verdi, Simfonia a IX-a de Beethoven, Stabat Matter de Rossini, Nelson-Messe de Haydn, Carmina Burana de Orff, Missa Încoronării de Mozart. A fost vreuna care să-ţi pună probleme?

 Sincer, nu. Dacă am studiat ceva cu plăcere, mi-a ieşit bine. Dacă nu mi-a plăcut, am renunţat din start.

 Cuplul soprană-tenor este esenţial într-o distribuţie. Cu cine te-ai potrivit cel mai bine fizic şi vocal?

 Cele mai credibile au fost spectacolele de Faust cu buna mea prietenă şi sfătuitoare Leontina Văduva.

 O întrebare pe care o pun, de obicei, tenorilor. Care a fost cea mai frumoasă femeie cu care ai cântat?

 Noemi Nadelmann, în Manon de Massenet, la Deutsche Oper Berlin.

 Cum e acum, ca Director al Centrului Cultural Buftea? Nu ţi-e dor să mai şi cânţi?

 Există viaţă şi după ce părăseşti scena. O spun cu mâna pe inimă. Este preferabil să pleci când simţi că nu te mai motivează nimic altceva decât câştigul material. Acum lucrez cu oamenii şi este cu mult mai greu.

Profilul tău uman mi-a plăcut de fiecare dată când ne-am întâlnit. Eşti sincer, foarte direct, plin de energie şi umor, harnic şi priceput (grădina casei tale din Buftea este un exemplu de frumuseţe), cu principii de viaţă sănătoase şi iradiante. Mi-ai dovedit multe dintre aceste calităţi şi în timpul concertelor Vă place opera?, de-a lungul zilelor în care am filmat opera Cenuşăreasa, la Castelele Peleş şi Bran (împreună cu Ansamblul Operei din Braşov, în regia d-nei Carmen Dobrescu), în turneele de la Timişoara sau Lugoj. Cu ce nu poate lupta Robert Nagy?

Cu mine insumi, cu scorpionul din mine, care face numai ce doreşte şi când doreşte, fără să ţină cont de consecinţe. Dar şi când iubesc ceva sau pe cineva, eu dăruiesc totul. Îţi pot confirma soţia mea Anca şi, mai ales, copiii mei: Alexandru de 29 de ani, Robert junior de 6 ani şi David de 3 ani.

Ce floare mi-ai oferi pentru acest interviu?

 O orhidee sau, mai bine, un buchet de orhidee!

 Mulţumesc. Sunt flori cu o existenţă îndelungată, aşa cum sper să rămână şi prietenia noastră!

 

(Fotografii de pe pagina de FB a artistului)

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/41066_1480331460963_1475394_n-2.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/05/41066_1480331460963_1475394_n-2-150x150.jpgRevista MuzicalaInterviuriLuminita Constantinescu,opera,Robert Nagy,tenor
Interviu realizat de Luminiţa Constantinescu (aprilie 2019) * * * * * Bună, Roby. Renunţ la o introducere protocolară şi încep abrupt. Ţi-a plăcut că, dintre toate culorile de voce, destinul ţi-a hărăzit-o tocmai pe cea de tenor? Nu cred că există cântăreţ pe lume care să îşi cânte glasul dat de destin,...