Ai venit pentru Irina Iordăchescu, nu?…m-a întrebat o prietenă, în seara de 8 iunie 2019, la Operă.

Da, dar şi  pentru spectacol, în general, deoarece eu nu l-am văzut în noua montare.

Sunt curioasă să vad ce părere o să ai.

Îi răspund acum.

 

 

Montarea

Extrem de simplă, „minimalistă” ca scenografie (cum însuşi regizorul Giancarlo del Monaco declara la premieră), cu trei pereţi goi, glisanţi, fără culoare, delimitând un interior fără mobilier. La un moment dat, „cerul cade” pe destinul lui Otello prin coborârea plafonului, formându-se o pantă, pe care eroii principali urcă şi coboară. La camera Desdemonei dispare şi un perete iar în unghiul deschiderii către public, nefericita soţie cântă doborâtă pe podea. În acest spaţiu, total neutru ca mesaj, se mişcă robotic, sacadat, fie masele de oameni care aşteaptă venirea corabiei, fie oaspeţii adunaţi pentru întâmpinarea solilor veneţieni, îmbrăcaţi toţi la fel de Stella del Monaco, oarecum atemporal, cu tunici-pelerine-combinezoane mai mult sau mai puţin spintecate la poale, în nuanţe de verde, negru, gri sau grena. Între ei, cel care face o notă discordantă este Roderigo, pe care nepoata marelui Mario del Monaco l-a conceput elegant, în frac, cu mănuşi, batistă şi lavalieră roşii. De ce?!…

Rochiile Desdemonei păstrează aceeaşi monotonie de verde şi argintiu, cu corsaje negre şi o cămaşa de noapte-furou, de culoare galbenă. Singurul element şocant este celebra „batistă”, aproape de dimensiunea unei feţe de masă.

În această viziune cu mişcare puţină, mai mult în cerc (sugerând, probabil, vârtejul geloziei), eroii principali rămân reci, nu au reacţiile umane sugerate de muzică şi text. Atrag atenţia însă duelul din actul I şi acel „linţoliu-năvod” cu care Iago îl înfăşoară pe Otello, desfăcut numai în momentul în care, şoptit, îi ordonă să-şi sugrume soţia cu el. Nu a fost rea nici ideea înjunghierii fatale a lui Otello, realizată involuntar (?) de mâna lui Cassio. M-a şocat însă gestul lui Iago din scena morţii Desdemonei când, la adăpostul batistei, îşi atinge satisfăcut părţile ruşinoase. Cum să-l traduc?!… Ca o iubire bolnavă şi ascunsă pentru cea care îi era stăpână?!…Să fie adevărat?!… Sper să mă înşel. În celebrele scene ritmate: „Furtuna”, „Fuoco di gioia” sau „Cântecul de pahar” din actul I nu se întâmplă nimic.

Aşadar, pentru renumele lui Giancarlo del Monaco, fiul legendarului Mario del Monaco (inegalabilul Otello al tuturor timpurilor), regia, decorul şi luminile spectacolului au fost… mult zgomot pentru nimic!

 

Interpretarea

Nu aş fi crezut că, după atâtea rezerve exprimate în alte rânduri la adresa orchestrei şi dirijorilor, o să ajung sa spun (după actul I) că cel mai mult mi-a plăcut Corul Operei Naţionale, impresionant în grandoarea, sincronizarea atacurilor şi omogenitatea lui (pregătit de Daniel Jinga) şi Orchestra. Sub bagheta economicoasă şi deloc spectaculoasă a tânărului dirijor Mihnea Ignat, instrumentiştii au cântat îngrijit, cu tempi riguroşi şi tradiţionali, cu mai multă pondere sonoră şi cu acurateţe intonaţională, chiar şi la partida trompetelor (la semnalul sosirii oaspeţilor veneţieni). Deci, se poate.

A fost însă un Otello fără Otello. Dacă vocea lui Daniel Magdal nu este născută pentru o mare varietate de nuanţe moi, catifelate, măcar are atât de trâmbiţatul squillo, esenţial pentru partitura eroului titular. În seara respectivă, însă, spada eroică a timbrului său a avut multe pete de „rugină”, evidente momente sub ton, sunete înfundate sau gâlgâite, accente veriste prost plasate, respiraţii furate. După un „Esultate” sărăcăcios şi neînsemnat, nu am vibrat deloc, nici la duetul cu Iago, nici la „Dio, mi potrevi scagliar”, nici la moarte. Ca să nu mai vorbesc de duetul de dragoste din actul I, unde nu numai că nu înţelegeam niciun cuvânt, dar lirismul glasului sopranei nu se armoniza deloc cu vocea sufocată a tenorului. Părea că se căutau şi nu se găseau. Nici ca ţinută sau trăire scenică, tenorul atât de ovaţionat la sfârşit nu m-a convins că este un mândru guvernator cipriot, un om distrus, devenit unealta geloziei.

Aproape nimic din ce ar trebui n-a avut nici Vicenţiu Ţăranu în atât de complexul rol al intrigantului Iago. Un glas mătuit şi răguşit, cu puţine insinuări dar, mai ales, fără bogăţia armonică provocatoare de fiori pe şira spinării, în aria „Credo in un Dio crudel”. Nici în expresia feţei nu am întrevăzut parşivenia, arta prefăcătoriei şi stilul malefic, cu care acest demon uman îşi sufocă victima. Vicenţiu Ţăranu este un om prea bun pentru Iago, iar dăruirea sa actoricească nu are nivelul unui profesionist de teatru. Poate n-a avut o zi bună sau a fost obosit de prea multe repetiţii.

Cel mai mult am admirat (pentru a câta oară?) interpretarea Irinei Iordăchescu, în totalitatea ei. De ani buni, văzându-i spectacolele: Traviata, Carmen, Turandot, Boema, Paiaţe, Madama Butterfly, asistând la atâtea şi atâtea recitaluri sau concerte vocal-simfonice, m-am convins că fascinaţia mea pentru ea nu este exagerată. Căutându-i „nod în papură”, rar am avut câte ceva să-i reproşez, poate o dicţie mai accentuată, un dozaj mai rafinat, un gest sau o grimasă mai credibile. Acum, când scriu despre Irina Iordăchescu, scriu despre o adevărată vedetă lirică, conturată numai şi numai prin munca, inteligenţa şi propria ei determinare. Ştiu că este foarte personală, cu convingeri ce au intrat adesea în contradicţie cu alţii, de aceea şi-a creat şi duşmani. Poţi s-o iubeşti sau nu, dar nu poţi să nu-i recunoşti valoarea. Nimeni nu-i poate nega talentul, stilul, exigenţa şi arta unui cânt nobil, de mare subtilitate, cu rafinamente şi culori diferite. Desdemona sa este un „câmp” necuprins de trăiri sufleteşti. De la soţia iubitoare, cu voce caldă (actul I) la femeia temătoare, dar răspicată în susţinerea nevinovăţiei, cu fraze sonore avântate, uşor spinte şi acute bogate (actul al III-lea), la fiinţa fragilă şi neputincioasă, conştientă că nimeni nu o mai poate salva. Marea sa scenă din final poate fi o lecţie de vocalitate şi viaţă adevărată. Măiestria cu care împleteşte sunetele în piano şi pianissimo, cu portamentele de mare rafinament, obţinute printr-o respiraţie amplă şi liniştită (în mare sa arie), urzeala meşteşugită a efectelor din Rugăciune, mi-au purtat imaginaţia la fascinantele coroniţe de salcie, dăruite oamenilor cu credinţă, în ziua de Florii.

Distribuţia a fost completată cu solişti într-o satisfăcătoare notă generală: Andrei Lazăr (Cassio), Ionuţ George Vârban (Roderigo), Valentin Vasiliu (Lodovico), Filip Panait (Montano). Remarcabilă, ca personaj şi voce, Antonela Bârnat (Emilia).

 

 

Luminiţa Constantinescu

(foto: pagina de fb a ONB)

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/06/unnamed-1024x440.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/06/unnamed-150x150.jpggiaCronicadaniel magdal,irina iordachescu,luminita constanstantinescu,mihnea ignat,opera nationala bucuresti,Otello,vicentiu taranu
Ai venit pentru Irina Iordăchescu, nu?...m-a întrebat o prietenă, în seara de 8 iunie 2019, la Operă. Da, dar şi  pentru spectacol, în general, deoarece eu nu l-am văzut în noua montare. Sunt curioasă să vad ce părere o să ai. Îi răspund acum.     Montarea Extrem de simplă, „minimalistă” ca scenografie (cum însuşi regizorul...