A „năvălit” în activitatea mea jurnalistică în anii 1998-2001, printr-un „record”: cele 10  participări la concursuri internaţionale de canto. Devenise în 2001 solistă la Opera Naţională Bucureşti, considerată un fel de „vârf de lance” al tinerei generaţii, un spirit efervescent, în căutarea unor noi şi îndrăzneţe forme de exprimare scenică. De abia în 2009 am avut ocazia să vorbim mai mult, într-o emisiune „Maestro”, pentru Televiziunea Română.

 

  • Oana, pornim de aici, de la ceea ce m-a impresionat pe mine mult de tot: competiţiile internaţionale.
  • Da, au fost, într-adevăr, 10 concursuri dar premiile au fost mai multe:15! De exemplu, în anul 1996, în afara Premiului al III-lea la Concursul ARD de la München, am mai cucerit şi Premiul Bunkamura Orchard Hall pentru cel mai bun muzician din toate secţiile (mai existau şi oboi, pian şi violoncel) – un premiu concretizat într-un recital la Tsuda Hall din Tokyo (în faţa a 500 de spectatori) şi un concert în vestita sală Bunkamura Hall (de 2500 de locuri) şi altul de la Filarmonica din Osnabrück (cu două contracte şi un portret TV realizat de celebra NDR din Hamburg).
  • Această „cursă cu obstacole” a început, însă, în anii 1993 – 1995 cu Premiul Special al Juriului la Concursul Francisco Viñas (Barcelona), Premiul Criticii Muzicale la s’Hertogenbosch şi Premiul Special al Juriului la Belvedere (Viena). După „conglomeratul” de distincţii de la ARD (München, 1996, despre care ne-ai vorbit) au mai fost: Premiul al II-lea la Concursul de Interpretare Muzicala CIEM (Geneva, 1997), Premiul I şi Premiul pentru cea mai bună mezzosoprană la Jeunesses Musicales (Belgrad, 1998), Premiul al II-lea la Julian Gayarre (Pamplona, 1998), Premiul I secţia de operă şi Premiul Publicului (s’Hertogenbosch, 1998), Premiul al II-lea la Shizuoka Opera Competition (Japonia, 1998), Premiul al II-lea la Queen Sonja (Oslo, 1999) şi Premiul cu Medalia de Aur Boris Christoff (Sofia, 2000). „Focul” competiţiilor simţi că te căleşte?
  • În plus, m-am verificat emoţional şi am cunoscut oameni care au făcut ceva pentru mine. De exemplu, cu ocazia concursului de la Oslo, l-am întâlnit pe dirijorul Marcello Viotti. I-am plăcut şi mi-a promis nişte colaborări în care eu nu am prea crezut, dar după vreun an, mi-a oferit două concerte la sala Gewandhaus din Leipzig şi rolul Rosina la Teatrul La Fenice din Veneţia, alături de minunatul Nicolai Ghiaurov.
  • Nişte ocazii fericite, la care s-au mai adăugat şi alte scene importante: Alte Oper şi Jaahrhunderthalle din Frankfurt, Teatrul Regal din Liège, Teatrul Châtelet din Paris, Festivalul Radio France din Montpellier, Opera din Sofia şi redeschiderea Teatrului Garnier (după patru ani de renovări) din Monte Carlo. Au fost prilejuri în care ai evoluat alături de „monştri sacri”, ca: Ruggero Raimondi, June Anderson, Inva Mula, Patrizia Cioffi, Rockwell Blacke, Nicolai Ghiaurov, Alexandru Agache, Renato Bruson, Alberto Zedda, Marcello Viotti, Elena Moşuc, Maurizio Benini, ş. a. Ce are frumos şi mai puţin frumos profesia ta?
  • Spectacolul de operă te aduce mai aproape de sferele divine, de sublim, dar recunoaşterea publică vine mai greu, faţă de muzica uşoară, care umple stadioane întregi.
  • Cum ai convinge o tânără să facă ceea ce faci tu?
  • Eu ştiu dacă aş putea-o convinge?!… Mi-aduc aminte de prima mea întâlnire cu d-na Arta Florescu, exigenta profesoară la care, pe la 16 ani, m-a dus o mătuşă. După ce m-a ascultat, m-a străpuns cu „oţelul” unei priviri tăioase şi m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să parcurg drumul infernal care mă aşteaptă, cu o muncă sisifică, necazuri şi invidie. Aşa că, eu, o biată aspirantă, am încercat s-o conving pe domnia sa că asta e ce-mi doresc.

 

Oana Andra s-a născut în ziua de 24 iulie 1970, la Bucureşti. Ştie de la una dintre bunici că, pe la 2-3 ani, deja cântau împreună „pe două voci”, deşi nimeni din familie nu abordase muzica în mod profesionist, ci doar ocazional. Numai la sărbători se… „produceau”: mătuşa, bunica şi tatăl, în canţonete, muzică uşoară şi populară. Pe la 7 ani a început studiul viorii, dar ştia că nu acest instrument va fi viitorul ei, aşa că, după testarea Artei Florescu, ajunge studentă la Universitatea Naţională de Muzică, la clasa de canto a profesoarei Maria Slătinaru Nistor, cu care menţine, şi acum, o relaţie profesională şi de prietenie. În liceu îi mai plăceau chimia şi fizica dar, cu timpul, fără nişte profesori care să-i dezvolte aceste preferinţe, a rămas doar cu „chimia” combinării ingredientelor şi aromelor din bucătărie, cu telul şi cu mixerul.

Deşi, în anul 1998, după Pamplona, declara că viitorul unui tânăr este să fie liber, să cânte ce vrea şi unde vrea, trei ani mai târziu, devine solistă a Operei Naţionale Bucureşti. Experienţa unor contracte care o ţinuseră departe de familie şi prieteni, timp în care îi fusese atât de dor şi tânjise după confortul de acasă, o determină să se angajeze. În plus, Directorul Ludovic Spiess îi oferise, cu mare publicitate, debutul în Carmen şi rolul Rosina. Aşadar, dacă „omul sfinţeşte locul”, se putea pleca şi din Bucureşti. A urmat cursuri de măiestrie cu: Mariana Nicolesco, Alberto Zedda, Daphne Evangelatos, Régine Crespin, Kaludi Kaludov, Sir Colin Davis, Carlo Cossutta.

Cu ambiţie, talent şi perseverenţă şi-a construit o carieră densă şi variată, axată mai ales pe repertoriul de mezzosoprană înaltă: Zerlina, Dorabella, Sesto, Cherubino, Cecilio (Lucio Silla), Rosina, Angelina, Isabella, Marchiza Melibea (Călătorie la Reims), Lucilla (Scara de mătase), Giovanna (Anna Bolena), Adalgisa, Maddalena, Fenena, Suzuki, Carmen, Siebel, Charlotte, Ascanio (Benvenutto Cellini), Laura (Gioconda), Olga, Iocasta.

In anii din urmă s-au mai adăugat şi Donna Elvira din Don Giovanni de Mozart, Musetta din Boema, Eboli din Don Carlo de Verdi şi Contessa din Nunta lui Figaro de Mozart.

 

  • Ce amintiri cu totul deosebite ai despre vreun rol?
  • Carmen îmi place mult, atât pentru partitură cât şi pentru trăirea variată pe care o implică personajul dar amintiri pline de neprevăzut am, mai cu seamă, legate de Rosina. De exemplu, după premiul de la Sofia, mi s-a dat să fac şi un spectacol de Bărbierul din Sevilla în care, pe toată Cavatina, trebuia să fac exerciţii de înviorare, abdomene, roata, podul, să-mi schimb rochia, să mă-nvârt în jurul oglinzii, să alerg de colo- colo, să fiu un adevărat „argint viu”. Ei, vă daţi seama că nu prea e uşor!…O altă experienţă nostimă a fost în Franţa, tot cu Rosina. Regizorul, care fusese asistentul lui Roger Vadim la filmele cu Brigitte Bardot, a dorit ca Rosina să apară în costum de baie, lucru consemnat şi pe afiş. Se miza, astfel, pe o vânzare masivă a biletelor dar surpriza a fost că, la primul spectacol, nu a fost afluenţă, deoarece (mi s-a spus) mulţi au gândit că n-au ce să vadă la o solistă, probabil, bătrână şi grasă. De abia la următoarele reprezentaţii, publicul  n-a avut loc în amfiteatrul unde era reprezentaţia.
  • Există un rol al vieţii?…
  • Da, cel de MAMĂ a băiatului meu, David.
  • Care e rutina zilei de spectacol?
  • Nimic special,, dar nu prea pot să manânc decât puţină friptură sau paste. Sunt activă, mă plimb, vizitez locuri speciale, citesc.(Interviu pentru TVR, anul 2009)

 

Oana Andra este o artistă plină de energie şi cu idei care atrag atenţia în lumea muzicii. O exponentă autentică a zodiei LEU. Şi-a atras simpatia prin dăruirea cu care se avântă în fiecare proiect, prin tenacitatea cu care perfecţionează amănuntele, construind spectacole pline de viaţă, scuturate de aspectul muzeal, încadrate în lumina unui modernism pentru toate vârstele. La momentul interviului nostru era după o seară specială de muzică veche românească, din secolele XVIII şi XIX, cu cântece de salon din 1920, cu arii naţionale şi romanţe, cu melodii populare, unele culese de Anton Pann (cuprinse în culegerea Spitalul Amorului) expuse publicului într-o scenografie şi ţinută vestimentară specifice timpului. Un concert sugerat de prietenul familiei, Lorin Vasilovici, după o idee a lui Alexandru Tocilescu. O încercare reuşită de a revoluţiona ceva destul de static, de a teatraliza o „poveste”, spusă de voce şi pian. Părtaş la acest succes i-a fost chiar soţul său, pianistul şi cântăreţul Alexandru Petrovici, „un om lângă care nu mă plictisesc nicio clipă: muzician complex, actor, apicultor, grădinar, mereu pasionat de noi preocupări. Iar noi, eu şi David, ne bucurăm de tot ce realizează prin activităţile lui!”

  • Cu ce va continua acest soi de recital?
  • Cu Tango Emoción, alături de alţi interpreţi-surpriză.
  • Cam cum ai caracteriza-o pe Oana Andra?
  • Voioasă, optimistă, inventivă şi cu oarecare… umor. De exemplu, când mă bântuie ideile dramaturgice, scriu lucrări pentru scenă. Am, de exemplu, o piesă de teatru (o piesă „cu cântec”), în două „hazuri” şi un „necaz”, numită Degringoletto, o piesă-protest la situaţia de criză, la felul în care sunt trataţi oamenii de artă. Porneşte, desigur, de la Rigoletto, dar Gilda este un bas care cântă în falset, Rigoletto este contraltă, Maddalena bas-bariton în costum de câine, Ducele este un actor semibeat, Sparafucile – tenor. Prima reprezentaţie a fost deja în iunie, sub formă de „lectură”, într-un festival la Buşteni. A produs mare haz, deşi noi stăteam pe scenă şi doar citeam. Vă daţi seama că o înscenare ar potenţa umorul.
  • Ce alte astfel de idei te mai bântuie?
  • O Asociaţie pentru copii, pentru stimularea creativiăţii lor prin teatru, muzică, pictură, origami etc. În rest, vreau să-mi mai păstrez surplusul de fantezie şi pentru pasiunea şi performanţele mele în bucătărie, care mi-au adus multe laude din parte familiei şi prietenilor. (Interviu pentru TVR, anul 2009)

 

UPDATE prin e-mail, august 2019

  • După zece ani, cu ce crezi că ar trebui neapărat să completăm acest articol, dragă Oana Andra?
  • Cu destule, dar voi selecta, în primul rând, participarea mea la schimbul de experienţă cu cei de la Accademia Teatrului Scala, din 2011, prilej cu care regizorul Marco Gandini mi-a oferit rolul Adalgisa, la Teatrul Astra din Malta, unde am mai revenit şi în 2015. Tot cu Adalgisa am mai avut onoarea să colaborez şi cu ilustrul regizor Hugo de Ana, într-o producţie plină de poezie, alături de Fiorenza Cedolins. În 2012, tot Marco Gandini m-a invitat în noua lui producţie cu Il Viaggio a Reims la Teatro di Maggio Musicale Fiorentino. În 2017 am participat la un festival de muzică barocă în Norvegia, alături de contratenorul Hagen Matzeit. Asociaţia pentru Copii, de care vă spuneam în 2009, a devenit Asociaţia David Petrovich, prin care organizăm evenimente pe scena Operei Naţionale, ca cel intitulat Vreau la Operă!, cu serii de câte 10 copii supradotaţi, împreună cu mentorii lor, din domenii diferite: actorie, dans, medicină, jurnalism, oratorie, IT etc. Am creat şi o Casă de Producţie David Petrovich Production, cu care am realizat deja primul meu album, Spitalul Amorului-Balada, în care invitatul meu este violonistul Alexandru Tomescu, cu care interpretez în duet (eu, cu cuvinte!), celebra Baladă a lui Ciprian Porumbescu. Acum sunt în plină producţie a albumului Chopin al prietenului nostru, pianistul Toma Popovici. După cei patru ani de succese la public, şi cu Tango Emoción avem un proiect-surpriză, transformarea lui într-un film, conceput de un regizor de la Hollywood.
  • Proiecte multe şi ambiţioase, pentru care te felicit şi îţi urez succes maxim!

 

Luminiţa Constantinescu

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/08/Premiera-Don-Carlo-la-ONB-1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2019/08/Premiera-Don-Carlo-la-ONB-1-150x150.jpggiaUncategorizedalexandru petrovici,Luminita Constantinescu,mezzosoprana,oana andra,opera
A „năvălit” în activitatea mea jurnalistică în anii 1998-2001, printr-un „record”: cele 10  participări la concursuri internaţionale de canto. Devenise în 2001 solistă la Opera Naţională Bucureşti, considerată un fel de „vârf de lance” al tinerei generaţii, un spirit efervescent, în căutarea unor noi şi îndrăzneţe forme de exprimare...