001_Falcon_1

La sfârşitul lui ianuarie s-au împlinit două secole de la naşterea sopranei franceze Marie Cornélie Falcon.

A rămas în istorie ca un reper orientativ în vocalitate – Soprana Falcon –

voce intermediară între soprana dramatică şi mezzosoprană.

Este un reper pe care foarte puţini îl cunosc şi îl aplică, foarte mulţi îl consideră eronat iar unii, destui şi, din păcate chiar dintre cei care ar fi obligaţi,

nu îl cunosc deloc.

 

 

 

 

Marie Cornélie Falcon s-a născut la 28 ianuarie 1814 la Paris unde a studiat, s-a afirmat, a devenit celebră şi unde a lăsat această lume la 25 februarie 1897.A studiat la Conservatorul din Paris timp de cinci ani (1827 – 1832) şi chiar în anul absolvirii a debutat la Opéra de Paris în rolul Alice din opera „Robert le Diable” de Giacomo Meyerbeer; acest rol fusese interpretat la premiera absolută din 21 noiembrie 1831 de către soprana Julie Dorus-Gras într-o distribuţie din care mai făceau parte tenorul Adolphe Nourrit (Robert) şi soprana Laure Cinti Damoureau (Isabelle), sunt două nume de mare rezonanţă în istoria vocalităţii; Nourrit pentru virtuozismul vocal extraordinar iar soprana Cinti-Damoureau pentru anumite contribuţii pedagogice foarte valoroase, publicând chiar o metodă didactică în care a elaborat   vocalize pentru diferite situaţii şi necesităţi evolutive în formarea vocilor.

002_Falcon_2

Dar revenind la Madame Falcon, cei care au ascultat-o şi au scris la vremea respectivă despre această soprană spun că avea calităţi vocale relevante şi un temperament foarte puternic graţie cărora, în primii cinci ani ai carierei (1832 – 1837) s-a afirmat repurtând succese importante în roluri de soprană dramatică. Pentru vocea ei au fost scrise două roluri pe care le-a interpretat la Paris în premieră absolută: Rachel din opera „La Juive” de Halévy (Paris, 23 februarie 1835 cu tenorul Adolphe Nourrit şi mezzosoprana Julie Dorus-Gras) şi Valentine din opera „Les Huguenots” de Meyerbeer (Paris, 1836). Tot din cele ce s-au scris la acea vreme, aflăm că Marie Cornélie Falcon, după această iniţială perioadă de succes în carieră, în urma unor excesive sonorităţi dramatice şi de abordări ale registrului acut, suferă o criză vocală care o duce la afonie; suferă drama sufletească a unui prematur declin artistic care o determină să întrerupă cariera. Revine după un anumit timp apărând doar în recitaluri şi concerte dar fără să ilustreze o revenire vocală. Răreşte apariţiile sale în aceste recitaluri din ce în ce mai mult alegând cu prudenţă lucrările foarte accesibile formei în care se afla condiţia sa vocală pe care, în ciuda limitelor, a ştiut să o etaleze cu elegantă strategie estetică până foarte târziu. Ultima sa apariţie în public a fost la vârsta de 77 de ani, cu prilejul unei slujbe religioase pentru comemorarea compozitorului Giacomo Meyerbeer a cărui operă „Robert le Diable” marcase debutul carierei sale artistice şi care scrisese pentru vocea ei rolul Valentine din opera sa „Les Huguenots”.

Deşi cariera artistică i-a fost foarte scurtă iar recitalurile de după fără mari succese, numele sopranei Marie Cornélie Falcon continuă să dăinuie chiar dacă numai în consideraţia pasionaţilor de vocalitate cu o cultură mai aprofundată profesională sau doar amatorială. Personalitatea artistică şi vocea acestei soprane s-au impus conferind definiţia unui anumit gen de vocalitate care a luat numele ei: Soprana Falcon, Soprana de tip Falcon, Vocalitatea Falcon ori Vocea Falcon.

003_Falcon_3

Foarte mult timp, Soprana Falcon a fost considerată o un tip de soprană dramatică apartenentă şcolii stilistice franceze în opera lirică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Întru cât acest tip de vocalitate a preluat numele respectivei soprane, sunt necesare comentariile definiţiei cu precizările elementare asupra personalităţii sopranei legate de respectivul tip de voce: acest registru natural de soprană manifesta o anumită bogăţie şi extensie mai ales centro – gravă unde dovedea consistenţă sonoră şi timbrală menţinută foarte stabil chiar şi atunci când trebuia să emită anumite sunetele înalte din zona registrului acut. Acest „modus cantandi” cu expresivităţi spectaculare centro – grave ale unei voci cu ţesătură de soprană, s-a impus la nivel stilistic fiind cultivat şi de Richard Wagner care a elaborat pentru multe personaje ale sale un profil vocal al unei aşa numite „soprane centrale” cu abilităţi virtuozistice ale vocalităţii Falcon , totuşi, cu obligativitatea accesibilităţii tehnice la notele acute.

 

 

Şcolile de canto din diversele culturi naţionale au adoptat Tipul Vocal Falcon pe care l-au definit, în linii generale, ca pe o soprană dramatică de timbralitate intermediară intre soprană şi mezzosoprană, ţesătură centrală şi un ambitus care se întinde de la sol (din octava mică, considerat sol2 în alte notaţii) până la si2 (în alte notaţii si4). În privinţa ţesăturii, de-a lungul timpului, s-au formulat opinii variate, unele în contradicţie. Pentru prima dată am aflat de existenţa unei voci de Soprană de tip Falcon de la Maestrul Jean Bănescu (1910 – 1988), bas, solist al Operei Române şi profesor al Conservatorului din Bucureşti, primul meu profesor de canto, autor al unor culegeri de tehnică vocală şi de vocalize pentru toate vocile de solişti şi de corişti. În sala Operei Române din Bucureşti, am primit unele informaţii despre Soprana Falcon şi de la Maestrul Mihail Arnăutu (1912 – 1995), bariton, solist la Operei Române din Bucureşti, distins pedagog cu o cultură vastă şi profundă, pe care l-am admirat foarte mult în ultimele stagiunii ale carierei sale.

Mai târziu, alături de Iubita mea Soţie, mezzosoprana Elena Cernei, personalitate artistică de mare prestigiu internaţional şi cu o activitate ştiinţifică interdisciplinară impresionantă dedicată mecanismelor vocii vorbite şi cântate, aveam să aflu enorm de multe lucruri despre … „Enigma Vocii Umane” … acumulând o minunată experienţă graţie căreia mi-am putut afirma devenirea profesională şi socială într-ale Verbului Vocal. Elena Cernei mi-a vorbit despre marele său profesor de la conservator, Maestrul Constantin Stroescu (1886 – 1977), tenor liric cu o prestigioasă carieră internaţională şi o vastă cultură stilistică. Maestrul Stroescu era un profund şi rafinat cunoscător al vocalităţii la toate categoriile şi epocile stlistice, abil psiholog al liniei vocale şi valoros pedagog. În cadrul peregrinărilor perfecţionismului său atât în ţară cât şi în străinătate cunoscuse foarte mulţi artişti şi profesori români şi străini de a căror îndrumare s-a bucurat enorm; câteva din aceste mari nume – Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Félia Ltivinne, Jean De Rezske. De la Maestrul Constantin Stroescu, aflase Elena Cernei despre această categorie vocală a Sopranei Falcon; toate aceste date mi-au fost transmise iar eu, aprofundându-le prin sistemul doctrinar medical de specialitate, am devenit un pasionat cecetător al acestor aspecte vocale naturale, tehnice şi estetice.

Vocea, cel mai frumos dar natural al oamenilor, este rezultanta fenomenologică a tipului constituţional endocrin deoarece la nivelul coardelor vocale se metabolizează absolut toţi hormonii din organism fiecare implicându-se în caracteristica sonoră şi timbrală a tuturor parametrilor vocali. Fiecare voce reprezintă o individualitate iar coordonatele posibile şi probabile sunt de o imensitate numerică determinând o vastă tipologie de voci în cadrul căreia situaţiile intemediare sunt extrem multe; Soprana Falcon este una dintre acestea situată între mezzosoprană şi soprană. Experienţa profesională acumulată mi-a prilejuit o abordare analitică mult mai vastă decât zona estetică iniţială considerată tipului de Soprană Falcon. Muzicologia specializată a atribuit vocii de Soprană Falcon roluri precum Rachel din „La Juive” de Halévy şi Valentine din „Les Huguenots” de Meyerbeer (roluri scrise de compozitori chiar pentru vocea sopranei Marie Cornélie Falcon) cărora se mai adugă Venus din „Tannhäuser”, Kundry din „Parsifal” de Wagner, Tigrana din „Edgar” de Puccini, Santuzza din „Cavalleria rusticana”.

În urma unor analize muzicologice şi estetice minuţioase corelate cu numeroasele aspecte virtuozistice ale variatelor tipologii vocale, am elaborat o listă foarte lungă de astel de roluri din care selectez: Semiramide din opera „Semiramide”, Desdemona din „Otello” de Rossini, Leonora din „La Favorita” de Donizetti, Norma şi Adalgisa din „Norma” de Bellini, Abigaille din „Nabucco”, Lady Macbeth din „Macbeth” de Verdi, rolul titular din „La Gioconda” de Ponchielli, Charlotte din „Werther” de Massenet, rolul titular din „Fedora” de Giordano, rolul titular din „Sapho” de Gounod; Elisabeth din „Tannhäuser”, Isolde din „Tristan und Isolde”, Sieglinde din „Die Walküre” de Wagner; de asemenea rolul titular din „Adriana Lecouvreur” de Cilea ar putea fi admirabil interpretat de o autentică soprană Falcon dramatică de agilitate care ar acoperi atât dramatismul cantabil cât şi pe cel al recitării din actul al treilea. Lista este cu mult mai lungă; vocalitatea acestor roluri poate fi abordată atât de mezzosoprane cu mare extensie de ambitus cât şi de soprane dramatice de agilitate cu ample disponibilităţi în zona centro-gravă, dar configuraţia lor estetică este cea a profilul vocalităţi Sopranei de tip Falcon.

Istoria universală a teatrului liric a lansat numeroase vocalităţi de Soprană Falcon a căror atentă analiză mi-au prilejuit o serie de concluzii foarte importante dintre care selectez pe cele fundamentale. Soprana de tip Falcon poate reprezenta o condiţie vocală manifestată încă de la început ca atare sau evolutiv. Unele voci încep studiul şi afirmarea artistică în carieră în categoria de mezzosoprană şi, pe parcurs, abordează roluri de soprană eventual alternând cele două categorii vocale într-o anumită zonă a repertoriului (Grace Bumbry, Shirley Verrett, Jessye Norman); alte voci încep să studieze şi să se afirme în categoria de soprană pentru ca, pe parcursul carierei, să abordeze roluri de mezzosoprană (Pia Tassinari, Gabriella Besanzoni, Regina Resnik). Dacă există soprane şi mezzosoprane care pot aborda, în funcţie de posibilităţi, anumite roluri de Soprană Falcon, există roluri de soprană şi de mezzosoprană inaccesibile Sopranei Falcon; în cadrul sistemului doctrinar de Estetică Vocală pe care l-am elaborat, am realizat o amplă clasificare a tipologiilor de roluri bazată pe criteriul accesibilităţii reciproce dintre mezzosoprană, soprana Falcon şi soprană. Interesant este cum profilul vocalităţii sopranei Marie Cornélie Falcon a devenit un reper analitic clarificator în vocalitate pentru epoca de după perioada sa istorică dar şi pentru epocile precedente; multe opere ale compozitorilor din perioada istorică precedentă au roluri care s-au pretat la o re-evaluare a apartenenţei lor la diferitele categorii vocale iar tipul de soprană Falcon a rezolvat foarte multe dileme. Statutul intermediar care poate fi asumat de funcţionaliatea unei voci în anumite condiţii bio – psiho – somatice, mi-a oferit o zonă de minuţioasă cercetare în cadrul căreia reperul Sopranei Falcon este de foarte mare importanţă; chiar dacă nu apare în terminologiile definitorii ale categoriilor vocale în cadrul cărora se aplică temenii de soprană, mezzosoprană şi contraltă, chiar şi vocile de tip Falcon pot fi mai apropiate uneia sau alteia dintre cele trei categorii. Oricum, nicio artistă din nicio perioadă istorică a ultimelor două secole nu s-a prezentat ca „soprană Falcon” şi nici nu a fost folosită această categorie în prezentarea profesională în partituri ori în reprezentaţii publice. Termenul a devenit mai mult un reper de circuit închis al lumii profesioniştilor din artă şi pedagogie până pe la jumătatea anilor ’80. Astăzi, foarte puţini artişti şi profesori cunosc acest reper şi cu atât mai puţini îl aplică în examinarea unei voci la început de studiu. Personal, acord  acestui reper orientativ o foarte mare importanţă deoarece formularea unui profil complet analitic îmi oferă o imagine foarte clară asupra specificului unei voci intermediare şi a sensului fenomenologic evolutiv manifestat de aceasta. Acelaşi lucru este valabil pentru categoria baritenor, de foarte mult timp abandonată, dar care poate fi utilă în planul unei sănătoase gândiri didactice în evaluarea strategiei formative a unui glas bărbătesc situat între vocea de tenor şi de bariton.

Pe vremea lui Rossini, scriitura vocală întemeiată pe tradiţia Barocului aborda cele trei categorii de soprană, mezzosoprană şi contraltă la acelaşi ambitus de trei octave cu obligativitatea virtuozistică a tuturor formelor stlistice ornamentale şi de agilitate. Diferenţierea dintre ele se făcea doar prin parametrul timbrului; soprana avea timbrul cel mai deschis, contralta cel mai închis iar mezzosoprana la zona de mijloc de unde şi etimologia termenului mezzo – soprană (jumătate soprană). Romantismul verdian, prin evoluţia agregatului armonic orchestral şi definirea caracterială şi temperamentală a personajelor, a determinat o diferenţiere care s-a extins treptat ca principiu şi celorlalte şcoli naţionale stilistice ale genului operistic. Tranziţia estetică a acestei evoluţii stilistice s-a produs treptat şi, de-a lungul ei, unii compozitori au creat o serie de situaţii vocale tranzitorii desemnate respectivelor roluri pe care spiritul analitic al muzicologiei le-a considerat apartenente tipului vocal de Soprană Falcon.

Inspiraţia şi creativitatea componisică manifestă o dinamică de absolută spontaneitate a orginalităţii potrivit căreia nu există nicio modalitate de a limita spaţiul expresiv pe teritorii concrete ale categoriilor vocale; pe de altă parte, categoriile vocale comportă o multitudine de probabilităţi existenţiale ale condiţiilor fonatoare aplicate estetic şi stilistic. Tocmai această diversitatea face ca opera lirică, studiul vocii, impostarea tehnică şi însuşirea stilistică a rolurilor să constiuie o fascinantă muncă a progresului performanţei prin dezvoltare şi explorare. Şi toată această căutare continuă a fost declanşată de evenimentul artistic al existenţei Sopranei Falcon în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Paris. Practic prin suferinţa personală, această Doamnă Falcon a determinat reperul unei zone foarte complexe de cercetare vocală tehnică şi estetică.

Prin evaluarea semiologică a anumitor parametri şi integrarea lor în analiza comportamentului vocal manifestat în interpretarea respectivei zone repertoriale, consider că Vocalitatea Falcon comportă o amplă clasificare tipologică bazată pe unele criterii şi repere generale ale clasificării tuturor vocilor. Soprana Falcon poate fi de trei categorii estetice: Falcon dramatică, Falcon lirico-spinto şi Falcon lirică. Fiecare dintre acestea poate fi: de linie sau/şi de agilitate cu disponibilitate în virtuozismul coloraturii; de nuanţă timbrală închisă, deschisă sau medie; de amplasament tonal al ţesăturii mai aproape de mezzosoprană, mai aproape de soprană sau la jumătatea distanţei dintre ele; unele profiluri vocale rămân la o anumită condiţie pe tot cursul vieţii în timp ce altele evoluează spre ţesături mai înalte ori mai joase în funcţie de foarte mulţi parametri biologici. În total, respectivele combinaţii de mine calculate vor totaliza 54 entităţi tipologice.

Secolul al XIX-lea prin amploarea muzicală orchestrală a romantismului simfonic şi în operă, prin amplificarea exigenţelor expresive aplicate vocalităţilor, prin evoluţia structurală şi cantitativă a orchestrelor, prin frecventele oscilaţii ale diapazonului, a determinat o anumită diviziune specializată a vocilor pe filonurile liric şi dramatic, de linie şi de agilitate, de timbralitate în variate nuanţări, mergând până la evoluţia către adevărate afinităţi estetice determinate de specificitatea fizică dar şi psiho – emotivă a vocilor. Vocile aşa-zise intemediare cum este soprana Falcon la vocile feminine sau baritenorul la vocile masculine s-au resimţit considerabil şi au dispărut ca individualitate stilistică. Soprana Falcon este totuşi tipul vocal care s-a menţinut în timp mai mult în planul didactic al mentalităţii vocale decât în terminologia definitorie a categoriilor stilistice. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei mai îndepărtate şi mai recente, referirile la acest tip de voce au fost inevitabile datorită evoluţiei artistice ale unor personalităţi care au confirmat cu demnitate artistică acest fenomen vocal şi estetic al Sopranei Falcon. Vă voi oferi doar câteva dintr-o lungă listă de personalităţi care s-au confruntat cu această intensă explorare estetică a propriilor resurse vocale şi artistice, cu selectivitate pentru reprezentanţi ai şcolii române de canto.

Viardot GarciaPauline Viardot Garcia (Paris, 1821 – Paris, 1910) rămâne în istorie ca una dintre marile mezzosoprane ale secolului al XIX-lea deşi a abordat şi roluri de soprană precum Zerlina din „Don Giovanni” de Mozart şi, mai suprinzător încă, rolul titular din „Lucia di Lammermoor” de Donizetti. Este artista care a studiat rolul Arsace din „Semiramida” şi rolul Azucena din „Il Trovatore” cu compozitorii celor dopuă opere, respectiv Rossini şi Verdi. A interpretat rolul Azucena la premiera pentru Covent Garden din Londra cu „Il Trovatore” avându-l partener în rolul Manrico pe Enrico Tamberick (Toma Cozma de la Andrieşeni de lângă Vaslui, plecat şi stabilit în Italia de foarte tânăr). Fiica lui Manuel Garcia senior, soră cu Maria Malibran şi Manuel Garcia junior, Pauline Viardot Garcia provenea de la acea şcoală virtuozistică a celor trei octave de ambitus obligatorie pentru cele trei categorii vocale feminine – contraltă, mezzosoprană, soprană – individualizate expresiv doar prin timbrul vocal. Un astfel de fenomen vocal cu aptitudini virtuozistice şi disponibilităţi expresive atât de vaste, se poate încadra în tipul de soprană Falcon dramatică de agilitate. Pentru Pauline Viardot Garcia, în 1861, la centenarul de la premiera operei „Orfeu” de Gluck, Berlioz a preparat prima versiune de mezzosoprană a rolului, această artistă fiind prima femeie care l-a interpretat în travesti după un secol de interpretare doar de către cântăreţii castraţi. Gounod i-a dedicat rolul titular din „Sapho” scriind chiar pentru vocea sa aria finală. Saint-Saëns i-a dedicat rolul Dalila din opera sa „Samson et Dalila” pe care l-a interpretat într-o prezentare privată a acestei opere înainte de a fi oferită publicului în premieră. Când Pauline Viardot Garcia se afla la o vârstă foarte înaintată, Constantin Stroescu a cunoscut-o personal, la Paris, în casa sopranei Félia Litvinne; tânărul artist român avea să afle foarte multe lucruri de la ea despre Rossini, Verdi şi alţi autori, la nişte întâlniri la care lua parte şi Saint-Saëns, adunând un tezaur de informaţii stilistice pe care avea să le transmită , peste zeci de ani, studenţilor săi de la clasa de canto a conservatorului bucureştean.

Teodorini ElenaElena Teodorini (1857 – 1926) este caracterizată în „Dicţionarul Operei Lirice” (1986) realizat de Harald Rosenthal şi John Warack drept „ultima mare artistă a secolului al XIX-lea dotată de o autentică voce de mezzosoprană care a cântat cu aceiaşi abilitate şi cu mare succes roluri care, prin ţesătură, ar fi de soprană sau soprană Falcon”. Chiar şi „New Grove Dictionary of Music” o defineşte „preţioasă în roluri de mezzosoprană şi de soprană lirică şi dramatică”. Ne aflăm în faţa unui evident tip de soprană  Falcon dramatică de agilitate. Încă de la 14 ani, Elena Teodorini a studiat pianul şi canto la Conservatorul din Milano unde şi-a însuşit acea disciplină a vechii şcoli de canto a obligativităţii virtuozismului celor trei octave cel puţin în vocalizele pregătitoare. Evoluţia romantică a repertoriului secolului al XIX-lea a determinat manifestarea stilistică a anumitor afinităţi estetice ale personalităţii sale vocale, motiv pentru care Elena Teodorini interpreta atât Aida cât şi Amneris în opera lui Verdi, Norma şi Adalgisa în opera lui Bellini în a cărei partitură amândouă rolurile sunt destinate vocii de soprană; a interpretat Marguérite din „Faust” de Gounod, rolul titular dar şi rolul Laura din „La Gioconda” de Ponchielli, Valentine în „Les Huguénots” de Meyerbeer (rol scris pentru Marie Cornélie Falcon), roluri care nu pot fi ale unei autentice voci de mezzosoprană deşi a interpretat şi rolul Carmen din opera lui Bizet cu mare succes. Bizet destinase iniţial rolul Carmen unei soprane dar, din cauza dificultăţilor virtuozistice ale unei scriituri vocale hărăzită de geniala sa inspiraţie unei voci de mezzosoprane, rolul a trecut rapid în repertoriul mezzosopranelor; dacă Habanera şi Séguedille pot fi accesibile unei soprane Falcon, parţial Chanson bohème, Aria cărţilor şi, în general, actele al treilea şi al patrulea sunt pentru o vocalitate de mezzosoprană cu ample disponibilităţi în registrul de contraltă. Este foarte clar că Elena Teodorini a fost o soprană Falcon dramatică de agilitate.

Litvinne Felia

 

Félia Litvinne (1860 – 1936), eleva Doamnei Pauline Viardot Garcia dar şi a baritonului Victor Maurel, a fost o voce de soprană Falcon dramatică foarte adecvată repertoriului wagnerian; a interpretat Brünnhilde în prima audiţie a ciclului „Inelul Nibelungului” pentru Franţa şi Belgia, ca de altfel şi rolul titular din „La Gioconda” de Ponchielli. S-a afirmat într-o carieră internaţională pe toate marile scene ale lumii culminând cu Teatro alla Scala din Milano şi Metropolitan din New York. A abordat şi unele roluri de mezzosoprană precum Dalila din „Samson et Dalila” de Saint-Saëns pe care l-a intepretat chiar la Scala. Cu toate dificultăţile inevitabile audierii unor înregistrări de peste un secol, ascultând interpretările pe care ni le-a lăsat Félia Litvinne, ne dăm seama de calibrul său puternic de soprană Falcon dramatică. Retrasă din carieră, s-a dedicat unui profesorat de foarte mare valoare, printre elevii săi numărându-se şi baritonul român Petre Ştefănescu-Goangă.

 

Cristoforeanu FloricaFlorica Cristoforeanu (1886 – 1960) a fost un extraordinar fenomen vocal de soprană Falcon dramatică de agilitate care a abordat un repertoriu foarte amplu, începând cu roluri de soprană lejeră din operetă, trecând apoi la roluri de operă debutând în repertoriul liric lejer pentru a se afirma apoi în repertoriul liric spinto şi dramatic, ajungând să interpreteze cu mare succes rolul titluar din „Carmen” de Bizet, singurul rol de mezzosoprană abordat scenic. În ultima parte a carierei a înregistrat arii şi scene din „Carmen” de Bizet, „Samson et Dalila” de Saint-Saëns, „Mignon” de Thomas, motiv pentru care, eronat, este menţionată „mezzosoprană” în unele lucrări şi articole muzicologice. O voce care a abordat „Lucia di Lammermoor” şi „Don Pasquale” de Donizetti, „Manon” de Massenet şi „Manon Lescaut” de Puccini, nu poate fi o voce de mezzosoprană. Florica Cristoforeanu rămâne una dintre cele mai valoroase voci de soprană Falcon dramatică de agilitate din istoria universală a teatrului liric, afirmată în creaţia wagneriană, veristă şi creaţia compozitorilor contemporani pe care i-a interpretat în premiere absolute. Registrul de piept în amplă rezonanţă manifestată pe o extinsă zonă a ambitusului său centro-grav este o fascinantă emblemă estetică a personalităţii sale stilistice.

După cel de al doilea război mondial, vocile de tip Falcon amplasate topografic mai aproape de registrul de mezzosoprană au fost cultivate în respectivul repertoriu în timp ce acelea mai apropiate de registrul de soprană au avut afirmări mult mai limitate. M-am referit deja la personalităţi artistice precum Pia Tassinari, Gabriella Besanzoni, Regina Resnik, Grace Bumby, Shirley Verrett, Jessye Norman; aş mai menţiona pe Martha Mödl, Christa Ludwig, Jane Rhodes, Anna Ceterina Antonacci; am o listă cu mult mai lungă şi cu profiluri analitice pentru fiecare dintre ele.

004_CortezViorica Cortez, personalitate artistică de prestigiu internaţional, a fost definită „mezzosoprană acută sau soprană scurtă” (Giorgio Gulaerzi) ori „veritabilă Falcon aflată la jumătatea drumului dintre marele mezzo verdian şi timbrul de soprană dramatică” (Sergio Segalini); cei doi exegeţi ai criticii muzicale internaţionale au relevat profilul acestei splendide vocalităţi („Viorica Cortez – Enciclopedia unei cariere” autor Adolf Armbruster, Editura Enciclopedică Bucureşti, 1994 – paginile 331 şi respectiv 475). Viorica Cortez a abordat în cariera sa, pe lângă rolurile de mezzosoprană, roluri de soprană Falcon ca de exemplu rolul titular din „Fedora” de Giordano, rolul Giulietta din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach, rolul titular din „La Favorita” de Donizetti, rolul Adalgisa din „Norma” de Bellini, aceste ultime două roluri având menţiunea compozitorilor în partitură pentru „soprano”; s-a aflat foarte aproape de o afirmare în rolul Floria Tosca din opera lui Puccini aşa cum a afirmat în unele interviuri; performanţa nu s-a realizat din motive pe care artista le-a definit organizatorice. Viorica Cortez a reuşit foarte bine calibrarea impostaţiei în rolurile de mezzosoprană valorificând plenar şi predilect octava superioară ambitusului acestor roluri cu extraordinară eficienţă, rafinat estetism şi muzicalitate absolută.

005_CononoviciMagdalena Cononovici, distinsa soprană româncă, extraordinară voce wagneriană şi verdiană, a cărei carieră a început în România la Operele din Cluj şi Bucureşti urmând după anul 1975 să desfăşoare o prestigioasă carieră internaţională afrmându-se în marile teatre europene, este o extraordinară soprană Falcon, fapt recunoscut chiar de artista însăşi. Coloana centrală vocală masivă intens timbrată manifestă o disponibilitate spectaculară în zona centro-gravă şi expansiuni strălucitoare în zona acută. A abordat cu foarte mare succes Mozart, Verdi, Wagner şi Puccini într-o lungă listă de roluri. Imprimările live şi de studio în roluri precum Adalgisa, Abigaille, Isolde, Kundry – pentru a mă referi doar la câteva – atestă profilul majestuos al sopranei Falcon autentice chiar dacă oficial artista este o soprană.

 

 

 

007_Botez

Dintre vocile româneşti mai avem destule exemple de artiste care, situându-se în zona virtuozistică şi estetică a sopranei Falcon s-au afirmat ca mezzosoprane; voi ilustra câteva. Mihaela Botez care a interpretat repertoriul de mezzosoprană la Opera Română din Bucureşti în perioada 1955 – 1985, era o soprană Falcon dramatică foarte compatibilă cu anumite roluri wagneriene conform opiniei exprimate la Conservatorul din Bucureşti de către Profesorul Constantin Stroescu; din anumite consideraţii care nu-şi au locul în acest articol, s-a dedicat repertoriului de mezzosoprană cultivând chiar importante efecte estetice de contraltă în urma unui studiu foarte atent.

 

006_Buciuceanu Iulia Buciuceanu, solista Operei Române din Bucureşti în perioada 1951 – 1983, a cultivat de la bun început vocea sa în repertoriul de soprană studiind, cu mama sa dar şi cu profesoara Mansi Barberis, personaje precum Floria Tosca, Madame Butterfly, Aida, Santuzza, etc. În urma unei intervenţii chirurgicale de amigadalectomie şi adenoidectomie (asportarea chirurgicală a amigdalelor şi vegetaţiilor adenoidiene) care se impunea imperios, a sesizat că pierduse abilitatea registrului înalt; în aceste condiţii, a încercat o adaptare a vocii pentru repertoriul de mezzosoprană şi a reuşit considerabil dată fiind culoarea închisă a timbrului şi robusteţea coloanei sonore într-o configuraţie foarte largă. Toate aceste detalii au fost publicate în volumul „Iulia Buciuceanu” portrete în dalog cu Grigore Constantinescu, editat şi îngrijt de Fundaţia George Constantin, Bucureşti, 2011 (paginile 48-49). Aceste clarificări peste ani, aduse de confesiunile distinsei artiste Iulia Buciuceanu profesorului muzicolog Grigore Constantinescu, vin să lămurească foarte multe aspecte asupra cărora nu mă voi opri în acest articol.

008_Maracineanu

Mihaela Mărăcineanu (1942 – 1977), smulsă vieţii prematur la curemurul din anul 1977, era o mezzosoprană care avea la bază natura unui tip vocal de soprană Falcon; foarte discretă în registrul grav, eficientă şi somptuoasă în registrul central, intensă în registrul înalt, releva o fascinantă nuanţă timbrală estompată în tonuri a căror uşoară opacitate se integra în tragismul personajelor sale interpretate graţie unei stări interioare de tristă melancolie pe care, după încheierea parabolei sale existenţiale, aş defini-o premonitoare.

Este extraordinar cum o personalitate artistică încercată prin cumplita suferinţă a unei cariere artistice foarte scurte şi a unei vocalităţi foarte grav pusă la încercare aşa cum a fost Marie Cornélie Falcon, a devenit, în timp, un simbol de reflecţie, de cercetare şi de studiu didactic la baza unei complete abordări analitice a tipologiei vocalităţilor feminine de o incredibilă şi fascinantă vastitate pe care o contemplu cu bucurie şi cu emoţii estetice de mare profunzime. Am dorit această evocare în acest an al bicentenarului naşterii acestei artiste care, fără să vrea, a devenit un reper analitic foarte important în universul vocaltăţii feminine.

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină şi în Muzicologie

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/05/CP178-Marie-Cornelie-Falcon.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/05/CP178-Marie-Cornelie-Falcon-150x107.jpgRevista MuzicalaRecenziiAdolphe Nourri,baritenor,Constantin Stroescu,Elena Cernei,Elena Teodorini,Félia Litvinne,Félia Ltivinne,Florica Cristoforeanu,Gabriella Besanzoni,Grace Bumbry,Hariclea Darclée,Iulia Buciuceanu,Jean Bănescu,Jean De Rezske,Jessye Norman,Laure Cinti Damoureau,Magdalena Cononovici,Marie Cornélie Falcon,Mihaela Botez,Mihaela Mărăcineanu,Mihail Arnăutu,Mme Falcon,Pauline Viardot Garcia,Pia Tassinari,Regina Resnik,Shirley Verrett,Soprana de tip Falcon,Soprana Falcon,Stephan Poen,Viorica Cortez,Vocalitatea Falcon,Vocea Falcon.
La sfârşitul lui ianuarie s-au împlinit două secole de la naşterea sopranei franceze Marie Cornélie Falcon. A rămas în istorie ca un reper orientativ în vocalitate – Soprana Falcon - voce intermediară între soprana dramatică şi mezzosoprană. Este un reper pe care foarte puţini îl cunosc şi îl aplică, foarte mulţi îl consideră...