DSC_8933

   În acest an, după premiera operetei Văduva veselă de Lehar la Cluj-Napoca, şi alte teatre lirice ale ţării au avut în atenţie acest gen captivant: Silvia la Craiova şi Contesa Maritza la Galaţi.

Între ele, în ziua de 4 mai,am asistat la revenirea după 13 ani de absenţă, a capodoperei Silvia de Emmerich Kalman,

la Opera Naţională Română din Timişoara.

 

 

Trebuie să ai curaj să crezi în succesul unei partituri clasice, după ce anul trecut ai cucerit ovaţii unanime cu musicalul Scripcarul pe acoperiş de Jerry Bock! Cea care s-a încumetat în acest proiect a fost echipa manegerială, condusă de Directorul General Corneliu Murgu. Cu atât mai mult, cu cât a încredinţat regia, aceluiaşi Gyorgy Korcsmaros (Ungaria), care a imaginat – atât de frumos –  spectcolul din aprilie 2013. Şi nu s-a greşit!… Trecerea spre canoanele uşor diferite ale operetei clasice s-a făcut cu fantezie, ştiinţă, dragoste şi respect pentru genul în sine dar şi pentru întregul colectiv de creatori. Au fost alese cele mai bune voci ale momentului, s-a apelat la scenografia şi coregrafia a doi oaspeţi  (deasemenea din Ungaria): Eva Horvath şi Gabor Bako  iar costumele (realizate cu materiale de bună calitate) au aparţinut designerului vestimentar Amalia Judea, din Oradea. La pupitru s-a aflat un maestru al acestui stil muzical, Peter Oschanitzky.

DSC_9433

În Timişoara, mai sunt încă spectatori care-şi amintesc de producţiile din 1960 (limba română), 1975 (limba maghiară), 1981 (limba italiană) sau 2001 (limba germană). Cu atâtea repere comparative, e greu să cucereşti admiraţia unanimă. În varianta scenică, acestă partitură  (intitulată şi Trăiască dragostea sau Regina Ceardaşului) trebuie să fie dinamică, spumoasă, păstrând însă romantismul cuplurilor de îndrăgostiţi şi umorul încurcăturilor scenice. Poveştile de dragoste ţesute între personajele de cabaret şi cele din înalta societate, intrigile şi răsturnările de situaţii au nevoie de talent şi naturaleţe pentru a fi credibile. Asta aşteaptă toată lumea, în primul rând, de la interpreţi. Chiar dacă regizorul construieşte relaţii umane bazate pe sentiment, uneori accentuând intriga sau deznodământul cu mijloace scenice ce provoacă râsul sau nostalgia, personajele trebuie să fie fireşti, să ne poarte într-o lume fictivă, de prinţi, generali, conţi şi contese, cântăreţe şi dansatoare de cabaret. Istoria solistei Silvia Verescu, care nu se poate căsători cu Edwin, datorită viitoarei soacre, Cecilia Lippert (fostă „regină a ceardaşului”), este intersectată de implicarea altor personaje: Boni (prietenul lui Edwin, care joacă rolul soţului Silviei), Stassi (logodnica sortită din copilărie lui Edwin, dar  îndrăgostită brusc de Boni), Feri (iubitul din tinereţe al Ceciliei), Mişka (fostul chelner al Ceciliei), Arhiducele (presupusul iubit al Ceciliei), Prinţul Leopold Maria (soţul inocent şi demodat al Ceciliei), ş.a..

DSC_9061Spectacolul creşte de la un act la altul. Din interiorul unui presupus cabaret din Budapesta, cu un decor cam aglomerat şi improvizat, cu „fetiţe vesele” în costume sumare, unde toată lumea participă la petrecerea de adio a Silviei, trecem în palatul Prinţesei Cecilia, în care o asistenţă selectă este invitată la logodna forţată a lui Edwin cu Stassi. Ambianţa scenică se aeriseşte, capătă adâncime şi lumină, costumele au stil şi eleganţă. Surpriza vine în ultimul act, care ne proiectează pe o plajă dintr-o staţiune balneară, cu lume în costume de baie, cu umbreluţe şi ţinute vestimentare estivale, specifice începutului de secol XX. Pentru a mări efectul comic, personajele principale au ochelari şi labe pentru scufundări. E frumos, pictural, hazos şi neaşteptat. Totul se rezolvă alert, Edwin revine la Silvia, „bâlbâitul” Boni rămâne cu „sughiţătoarea” Stassi, Cecilia consimte la căsătoria fiului său cu o…”biată” cântăreaţă, încornoratul Prinţ Leopold este trimis ambasador într-o ţară îndepărtată, Feri şi Mişka se bucură că au putut să le pună pe toate la locul lor. Corul – care interpretează (voit fals) cântecul preferat al Ceciliei – şi ceardaşul dansatorilor sporesc efectul final, plin de succes al operetei.

 

Soprana Narcisa Brumar, în rolul titular, are toate atuurile pentru a adăuga un nou succes la palmaresul său. Este frumoasă, spontană, se încadrează bine în echipă. Sigur, partitura Silviei, un pic cam joasă pentru performanţele acutului său rotund şi sonor, nu m-a cucerit ca Mimi din Boema (la Timişoara) sau Suzana din Nunta lui Figaro (la Bucureşti). Important este însă că n-a îngroşat şi a rezolvat firesc, o linie vocală diferită de cea de operă. Poate că o mai mare naturaleţe în partea de proză şi o mai bună dicţie (cerinţe absolut necesare acestui gen) vor veni cu timpul. Intotdeauna, premiera adună cele mai multe emoţii şi sincope. Narcisa Brumar rămâne însă o autentică soprană de operă.

DSC_9074

Partener de cuplu i-a fost tenorul Bogdan Roman (fost Zahariea). Nu vreau să comentez nici schimbarea registrului său vocal, nici schimbarea numelui. Este hotarârea lui şi a sfătuitorilor săi. Eu rămân însă cu amintiri minunate, din timpul filmărilor cu rolurile Valentin din Faust şi Marcello din Boema. Edwin din opereta Silvia nu este Calaf sau Don José, roluri despre care se spune că le-a rezolvat foarte bine. Întinderea şi arcuirea frazei nu-i pun niciun fel de probleme lui Bogdan Roman dar, după părerea mea, există încă la el o anumită stinghereală în fluiditatea jocului scenic, în actorie şi în dezinvoltura paşilor de dans.

Oarecum opus, Cristian Rudic m-a convins mult mai mult, cu latura sa scenică, cu aplombul şi vivacitatea personajului, cu talentul în relaţionarea cu partenerii, decât cu interpretarea vocală. În încercarea de a conferi valenţe tenorale lui Boni, timbrul său baritonal părea de nerecunoscut.

După Germont din Traviata şi Michonet din Adriana Lecouvreur, pe Dan Patacă l-am redescoperit cu bucurie, într-o partitură de cu totul altă factură. Rămâne acelaşi profesionist dăruit şi responsabil, cu momente de melancolie, dar şi pline de haz, în rolul fostului iubit al Ceciliei, Feri von Kerekeş.

DSC_9248Două dintre vocile actuale de mezzosoprană ale Operei timişorene au convins în rolurile Contesa Stassi (Gabriela Varvari) şi Cecilia Lippert (Liliana Mihăilescu). S-au încadrat convingător în echipă şi: Mihai Prelipcean (Mişka), Camil Mara (Prinţul Leopold), Leonard Ivan (Arhiducele), Gelu Dobrea (Generalul), Mugurel Chirilă (Notarul), Dan Petcu ( Mero) şi ceilalţi.

Sincere aprecieri pentru performanţele plierii orchestrei şi corului (pregătit de Laura Mare) pe un „desen” muzical cu atâtea surprinzătoare schimbări de ritm şi planuri dinamice, cum este opereta. Versatilitatea acestor compartimente, (unele dintre cele mai bune ale ţării), s-a simţit în trecere cursivă de la proză la muzică, de la dansurile de cabaret, la vals şi ceardaş, la arii, cuplete şi scene de ansamblu. Micile decalaje sau atacuri nesincronizate au fost rezolvate prompt, de cel care a guvernat plenar desfăşurarea muzicală a serii, maestrul Peter Oschanitzky.

Opereta este un gen mai greu decât opera, iar Silvia de Kalman la Timişoara va rămâne un succes ce necesită un altul!…Îl aşteptăm!DSC_8950

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/05/DSC_8933-1024x678.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/05/DSC_8933-150x150.jpgRevista MuzicalaCronica
   În acest an, după premiera operetei Văduva veselă de Lehar la Cluj-Napoca, şi alte teatre lirice ale ţării au avut în atenţie acest gen captivant: Silvia la Craiova şi Contesa Maritza la Galaţi. Între ele, în ziua de 4 mai,am asistat la revenirea după 13 ani de absenţă, a...