001De mic copil am simţit o atracţie deosebită faţă de vocile oamenilor şi modul lor de a se exprima iar datorită muzicii, această atracţie s-a confirmat a fi o sensibilitate faţă de vocea cântată pe care, treptat, am aprofundat-o în totalitatea dimensiunilor ei expresive. Foarte rapid am devenit un fervent pasionat al vocii şi vocaliştilor din toate genurile şi stilurile dedicându-mă în mod deosebit muzicii vocal simfonice, operei, operetei, liedului şi muzicii de cameră. Pe măsură ce cunoşteam noi artişti, doream imediat o apropiere de sufletul lor pentru a înţelege fascinantul mister al mecanismului expresivităţii vocale. Astfel am cunoscut şi am cultivat prietenia marilor artişti români din mai multe generaţii iar când destinul m-a purtat pe cărările lumii am căutat prietenia artiştilor de prestigiu care mă încântaseră în audiţiile radiofonice şi discografice la care aveam acces.

În universul memoriei mele afective şi estetice există un moment a cărui puternică trăire îşi menţine constant fiorul emotiv declanşat de primul spectacol de operă pe care l-am urmărit în interpretarea marelui bariton Dan Iordăchescu: duminică 29 decembrie 1968, „Traviata” de Verdi, în rolul Germont având ca parteneri pe Eugenia Moldoveanu debutantă în rolul Violetta Valery şi pe George Corbeni în rolul lui Alfredo. Era sfârşit de an, vacanţă de iarnă, iar eu în fiecare seară mergeam la câte un spectacol la Operă ori la Operetă, iar în zile de duminică la două spectacole chiar, fiind programate atât dimineaţa cât şi seara. Deşi eram abia în clasa a şasea, datorită studiilor de pian şi a pasiunii pentru citirea rapidă şi intensă a partiturilor, eram deja obişnuit cu complexitatea fenomenului estetic al spectacolului de operă pe care îl urmăream cu o totală fascinaţie. Ascultasem vocea lui Dan Iordăchescu în emisiuni de Radio şi Televiziune, citisem articole şi interviuri în jurnale şi reviste unde umăream ce se publica despre viaţa muzicală; îi vedeam numele pe afişele Operei la acele spectacole la care nu puteam merge fiindcă, elev fiind, dincolo de obligaţiile de studiu, nu puteam circula prin oraş de unul singur mai ales la ore târzii şi deci depindeam de disponibilitatea celor care mă însoţeau şi de care, mai ales în vacanţe, abuzam foarte mult; iar până la liceu mai aveam doi ani. În sfârşit, în acea seară aveam prilejul să-l urmăresc pentru prima dată în sala de spectacol pe marele artist iar emoţia pe care am trăit-o a fost foarte puternică.

Primul lucru care m-a frapat la personalitatea artstică a lui Dan Iordăchescu a fost faptul că, încă de la intrarea în scenă a lui Germont, în actul al doilea, în timp ce personajul face câţiva paşi pe fondul introductiv al orchestrei, figura sa exprima deja foarte mult; expresia feţei, gestul mâinilor, atitudinea corpului şi chiar mersul aveau o semnificaţie anticipând ceea ce avea să abordeze prin imediata frazare vocală; mersul lui Dan Iordăchescu în personajele sale pe care ulterior i le-am analizat cu plăcută uimire, este o rezultantă a gândirii la nivelul metroritmic al frazei muzicale; treptat, în toate rolurile în care l-am admirat, am constatat cum întregul complex gestual al atitudinii sale fizice în personaj este impregnat de muzicalitatea sa absolută în echilibrată interferenţă cu specificul compozitorilor. Revenind la acea primă seară de la finele anului 1968, când a început să cânte, am fost bulversat de o anumită forţă a glasului său manifestată chiar şi atunci când exigenţele partiturii solicitau nuanţe de piano şi pianissimo. Dincolo de faptul că interpretarea sa releva toate prescripţiile partiturii aşa cum autorul a dorit iar simpla examinare a partiturii îmi confirma plenar această fidelitate filologică, eram foarte atras de anumite nuanţări, accentuări, modulaţii, inflexiuni care la prima reprezentaţie m-au uimit chiar dacă nu le-am conştientizat prin înţelegerea lor totală decât după un anumit număr de ulterioare reprezentaţii ale marelui artist. Dar în acea primă seară mi-am dat totuşi seama că modul de a interpreta al lui Dan Iordăchescu va deveni o temă de studiu şi cercetare de foarte mare durată şi care … nu s-a încheiat nici astăzi … după atâtea zeci de ani de la primul impact. Recunosc acum, că în acea seară, în urma concentrării, uimirii, suprizelor artistice, revelaţiilor asupra unor repere de mare bucurie chiar dacă parţial înţelese, m-au solicitat enorm iar noaptea am adormit trezindu-mă a doua zi într-o stare cu totul neobişnuită. Am început să-i urmăresc reprezentaţiile iar când am intrat la liceu şi am avut permisiunea de a umbla singur chiar şi noaptea prin oraş, am fost prezent la toate spectacolele sale admirându-l în toate rolurile la Operă dar şi pe scenele de concert ale Filarmonicii şi Radiodifuziunii.

La începutul liceului, într-o seară, tot la un spectacol cu „Traviata” în care Dan Iordăchescu avea ca parteneri pe soprana Elena Simionescu şi pe tenorul Ion Stoian, după ce între timp aprofundasem foarte mult personalitatea poliedrică a marelui artist, am dorit să merg la cabină să-l cunosc personal. Folosind strategia politeţii, fiind la vârsta la care ofeream întâietatea celor mai mari, am rămas într-un colţ al cabinei pline de lume, pentru a-l observa  mai bine şi în comportamentul său uman dincolo de cel al personajului interpretat. Era efectiv neobosit, radios, surâzător, sărutând mâinile doamnelor, duduilor şi domnişoarelor foarte numeroase pe care le învăluia cu o privire de foc pe al cărui fundal comenta cu voluptate eleganţa lor acoperindu-le de complimente foarte sincere în timp ce dumnealor, topite, exprimau emoţia şi admiraţia iar Maestrul fremăta de bucurie; strângea mâinile domnilor, îmbrăţişa prietenii, cu fiecare avea o frază, un răspuns la vre-o chestiune rămasă în suspensie, o reacţie la auzul vre-unei ştiri; avea un arsenal de tocuri şi fotografii pe care le oferea generos şi la alegere cu dedicaţii scrise impecabil cu o caligrafie precum cântul său şi cu o semnătură somputoasă în care simbolurile grafice ale propriei sensibilităţi erau îmbinate cu fantezia artistului de geniu. Iar la acest extraordinar spectacol din cabină aveam să asist foarte mulţi ani pentru că din acea seară am mers totdeauna să-l salut, să-l îmbrăţişez, să-i exprim admiraţia, să-l întreb unele lucruri care mă interesau şi la care îmi răspundea cu generoase detalii şi cu o bucurie entuziastă. Când în prima seară, la cabină, mi-a venit rândul, mi-a strâns mâna şi a continuat să mi-o ţină pe toată durata conversaţiei în timp ce răspundeam la întrebările Maestrului: cine sunt, ce fac, în ce fel iubesc muzica şi opera, cum mi-a plăcut intepretarea sa. Mi-a scris apoi o dedicaţie afectuoassă şi încurajatoare pe program şi mi-a oferit două splendide fotografii: în rolul Riccardo din „Puritanii” de Bellini la Teatro alla Scala din Milano şi alta în rolul Amonasro din „Aida” de Verdi într-o figură de o sugestivitate impresionantă. În acea seară am inaugurat o relaţie umană şi artistică într-o evoluţie progresivă sub semnul unei cercetări estetice şi stilistice continue şi care, peste ani, s-a sublimat într-o Prietenie fraternă care mă onorează, mă stimulează şi mă bucură într-o absolută rezonanţă sufletească a Verbului Vocal.

Dan Iordăchescu – Jubileul vocal al eclectismului stilistic reprezintă un drum lung, intens, cu lupte şi suferinţe, cu victorii artistice repurtate magistral în ciuda numeroaselor deziluzii omeneşti ale unei vieţi pline de încercări pe care le-a transformat în oportunităţi de înrobustire şi înţelepţire.

002

Născut la 2 iunie 1930, s-a bucurat de doi părinţi minunaţi – Sevastia şi Gheorghe Iordăchescu – pe care continuă să-i venereze cu lacrimi în ochi şi astăzi, când el însuşi a atins condiţia existenţială a patriarhatului. Primele studii artistice de după liceu au fost la Iaşi, la Facultatea de Teatru (1948-1949), la clasa actriţei şi profesoarei Gina Sandry Bulandra. Deci primele învăţături artistice au fost acelea ale declamaţiei actoriceşti şi chiar debutul său artistic a fost într-un rol de compoziţie teatrală al Chiaburului din opereta „Cântec de viaţă nouă” de Florin Comişel, la Teatrul CCS din Bucureşti, în decembrie 1949, deci acum şaizeci şi cinci de ani. Este lesne de înţeles complexitatea formativă a profilului viitorului artist liric ale cărui valenţe teatrale au completat vocalitatea lui în interpretări de mare profunzime. Între anii 1952 şi 1956 urmează cursurile Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti la clasa eminentului tenor şi pedagog, Profesorul Constantin Stroescu, seniorul stilisticii vocale române. Maestrul Stroescu devine Părintele Spiritual al lui Dan Iordăchescu într-o relaţie umană Maestru – Discipol cum rar am întâlnit. Maestrul i-a urmărit toată viaţa evoluţia şi desfăşurările iar Discipolul a căutat să-l onoreze din plin graţie profilului artistic al personalităţii sale extraordinare. De multe ori, la spectacole sau la concerte, Maestrul Stroescu se afla în sală iar Dan Iordăchescu îi tributa salutul său reverenţios mai ales în concertele vocal simfonice ori recitalurile de lied la care contextul scenic consimţea acest gest sensibil. De multe ori am asistat la cabină, după spectacol ori după concert sau recital, la îmbrăţişarea dintre Maestru şi Discipol. Erau momente înălţătoare pe care le retrăiesc astăzi cu o binefăcătoare emoţie. În cadrul Conservatorului, Dan Iordăchescu s-a bucurat de îndrumarea unei pleiade de Maeştri dintre care menţionez pe Jean Rânzescu, Panait Victor Cottescu, Jean Bobescu, Aurel Alexandrescu. 003Maestrul Stroescu, senior al stilisticii vocale, era un rafinat cunoscător al tuturor detaliilor estetice necesare unei frazări autentice în şcolile franceză, italiană, germană, rusă, atât pentru repertoriul de operă cât şi pentru cel vocal simfonic ori de lied; provenea de la o şcoală foarte solidă ale cărei preţioase acumulări îi fuseseră stimulate de personalităţi legendare precum Enrico Mezzetti, Jean de Rezske, Elena Teodorini, Hariclea Darclée şi Félia Litvinne în a cărei casă de la Paris cunoscuse pe Pauline Viardot Garcia, Camille Saint-Saëns, Jules Massenet iar în peregrinările sale se împrietenise cu Claude Debussy, Manuel De Falla, Edward Elgar, Georges Hüe. Maestrul Stroescu a înţeles că dezlegarea completă şi totală a misterului vocal reprezentat de fiecare discipol, reprezintă condiţia fundamentală pentru abordarea repertoriului corespunzător. Astfel a simţit că vocea discipolului Dan Iordăchescu, devenit fiul său spiritual, are nevoie de o anumită consolidare a rezolvării pasajului de bariton şi mai ales pentru mi1 bemol. De pe o poziţie etică de afectuoasă sinceritate, i-a încuviinţat discipolului să consulte pentru această problemă pe marele bariton Petre Ştefănescu-Goangă, artist de frunte al şcolii româneşti de operă, prim solist al Operei din Bucureşti şi profesor la Catedra de Canto a Conservatorului bucureştean. Petre Ştefănescu-Goangă însuşi fusese elevul marii soprane Félia Litvinne la Paris la recomandarea lui George Enescu. Sunt convins că Maestrul Stroescu, fascinat de spiritul discipolului care acumula asiduu şi se dezvolta stilistic vertiginos în toate direcţiile culturii repertoriale ale vocalităţii de bariton, sesiza mai puţin un anumit unghi comportamental al emisiei vocale şi pe care l-a remarcat cu promptitudine Petre Ştefănescu-Goangă. După o scurtă perioadă de studiu paralel, datorită îndrumărilor Maestrului Goangă, emisia acelui mi1 bemol s-a rezolvat admirabil. Influenţa tehnică a pasajului prin lecţiile cu Ştefănescu-Goangă şi desăvârşirea stilistică prin îndrumările îndelungi ale lui Stroescu, au făcut ca Dan Iordăchescu să devină stăpânul absolut al acestui mi1 bemol asumând o condiţie de unicitate în universul virtuozistic baritonal. Este foarte dificil de aplicat acestui sunet al pasajului baritonal o diferenţiere expresivă sonoră şi timbrală perfect calibrată estetic unui anumit unghi stilistic. Dan Iordăchescu face parte dintr-o foarte restrânsă galerie de baritoni din Istoria Universală a Cântului care au reuşit această extraordinară performanţă iar dacă ne gândim la vastitatea şi diversitatea repertorială abordată din cariera sa, atunci ne dăm seama că baritonul român asumă o poziţie dominantă în această galerie a excelenţelor artistice.

Dan Iordăchescu a întreprins şi valoroase parcursuri informative şi formative de perfecţionare în arta interpretării la Salzburg – Mozarteum (1956), Paris (1958-1960), Roma (1960) însuşindu-şi desăvârşirea în cultura repertorială germană, franceză şi italiană. În această perioadă de enorme acumulări muzicale, estetice şi stilistice, Dan Iordăchescu obţine confirmări la cel mai înalt prestigiu fiind distins cu 13 premii dintre care 10 mari premii la competiţii naţionale şi internaţionale de canto: Varşovia (1955), Berlin, Salzburg, Geneva (1956), Toulouse (1958), Viena (1959), Bucureşti (1961 – Concursul Internaţional de Canto din cadrul Festivalului George Enescu), Olanda – s’Hertogenbosch (1963), Bruxelles – Queen Elisabeth (1966), Hanover (1968). Ultimii ani de studii şi primi ani de carieră naţională şi internaţională au consolidat personalitatea vocală şi interpretativă a baritonului Dan Iordăchescu al cărui debut absolut în operă datează din decembrie 1956 la Opera Naţională din Bucureşti în rolul Figaro din „Nunta lui Figaro” de Mozart.

005

Încă de la debutul la Opera din Bucureşti, Dan Iordăchescu s-a integrat într-o legendară serie de artişti: baritoni precum Petre Ştefănescu-Goangă, Şerban Tassian, Alexandru Enăceanu, Dinu Căţuleanu, Mihail Arnăutu, Ladislau Konya, Nicolae Herlea, Octav Enigărescu, David Ohanesian; soprane lirce lejere precum Lella Cincu, Iolanda Mărculescu, Magda Ianculescu, Matilda Onofrei, Elena Simionescu, Ileana Cotrubaş, Marina Mirea, Silvia Voinea; soprane lirice şi lirico-spinto ori dramatice precum Valentina Creţoiu, Dora Massini, Cornelia Gavrilescu, Ioana Nicola, Arta Florescu, Maria Voloşescu, Zoe Dragotescu, Teodora Lucaciu, Elena Dima Toroiman, Maria Şindilaru, Lucia Becar, Mariana Stoica, Magdalena Cononovici, Maria Slătinaru-Nistor, Marina Krilovici, Eugenia Moldoveanu, Lucia Ţibuleac, Elvira Cârje, Cornelia Angelescu; mezzosoprane precum Maria Snejina, Maria Moreanu, Nella Dimitriu, Zenaida Pally, Elena Cernei, Maria Săndulescu, Iulia Buciuceanu, Mihaela Botez, Dorothea Palade, Viorica Cortez, Mihaela Mărăcineanu, Rodica Mitrică, Veronica Gârbu; tenori precum Dinu Bădescu, Ionel Tudoran, Mihail Ştirbei, Garbis Zobian, George Corbeni, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Ion Piso, Corneliu Fânăţeanu, Ion Stoian, Ion Buzea, Vasile Moldoveanu. Ludovic Spiess; başi precum Nicolae Secăreanu, Mircea Buciu, Nicolae Teofănescu, Viorel Ban, Nicolae Florei, Ioan Hvorov, Constantin Gabor, Valentin Loghin, Pompei Hărăşteanu. Mari dirijori ai Operei Române precum Jean Bobescu, Alfred Alessandrescu, Egizio Massini, Constantin Silvestri, Mircea Popa, Constantin Bugeanu, Anatol Kisadji, Mihai Brediceanu, Cornel Trăilescu, Paul Popescu, Constantin Petrovici, Carol Litvin şi regizori precum Jean Rânzescu, Panait Victor Cottescu, George Teodorescu, Eugen Gropşeanu, Hero Lupescu, i-au influenţat evoluţia şi devenirea în momente de mare valoare artistică.

006

Cariera artistică naţională şi internaţională a marelui artist Dan Iordăchescu confirmă un imens repertoriu de operă, operetă, muzică vocal simfonică, oratoriu, lied, muzică de cameră, romanţă, muzică uşoară, muzică populară. A interpretat autori din baroc, preclasic, clasicism, belcanto, romantism, verism, realism, impresionism, expresionism, neoromantism, autori contemporani din şcolile română, italiană, franceză, germană, engleză, spaniolă, rusă, grecească, evreiască (în limba yiddish) cărora se mai adaugă anumite titluri specifice culturii numeroaselor naţiuni ale lumii unde a fost protagonistul unor triumfale succese. În repertoriul de operă a interpretat 45 de roluri în peste 1.100 de spectacole, iar în cele aproape 1.600 de recitaluri a interpretat peste 1.500 de lieduri; cele 261 de turnee artistice i-au prilejuit mari succese în 61 de ţări, totalizând 331 de oraşe pe lângă cele 61 de capitale şi 80 de metropole importante, într-o carieră care numără  61 de ani de activitate continuă. Din noianul acestor date, voi cita câteva cu o semnificaţie valorică extraordinară. Dan Iordăchescu s-a bucurat de imense succese în mari teatre precum Teatro alla Scala din Milano, Opéra de Paris, Wiener Staatsoper, Bolshoi Teatr din Moscova ori în mari oraşe ale muzicii şi culturii precum Roma, Firenze, Torino, Venezia, New York, San Francisco, Los Angeles, Dallas, Berlin, München, Hamburg, Lisabona, Sankt Petersburg  pentru a mă limita doar la o selecţie din numeroasa statistică de activitate. Mari baghete precum Tullio Serafin, Kurt Adler, Georges Prêtre, Lorin Maazel, Mstislav Rostropovich, Sir Collin Davis, Riccardo Muti, Zubin Mehta au condus producţii prestigioase în care apărea alături de artişti precum Virginia Zeani, Beverly Sills, Shirley Verett, Elena Suliotis, Montserrat Caballé, Renata Scotto, Mirella Freni, Mario Del Monaco, Franco Corelli, Giuseppe Di Stefano, James MacCracken, Nicola Rossi-Lemeni.

007

Dan Iordăchescu mi-a oferit clipe extraordinare de înălţare muzicală şi artistică pe care le-am acumulat în imensa arhivă spirituală şi emotivă a memoriei mele graţie căreia le pot retrăi oricând ceea ce mă stimulează şi mă ajută în ale aprofunda analitic în cadrul domeniului de Estetică Vocală pe care l-am fondat. În transmisiuni radiofonice şi de televiziune, în conferinţe, în articole ori în studii estetice publicate în booklet-ul unor prestigioase ediţii discografice „Electrecord”, am oferit celor mulţi, melomani dar şi profesionişti, mai ales de generaţie tânără, posibilitatea de a cunoaşte şi de a preţui arta baritonului Dan Iordăchescu. Organizarea compactă a acestor materiale dedicate marelui nostru artist constituie efectiv unul din capitolele tratatului de Estetică Vocală la care lucrez. Pentru acest ceas aniversar în care tributăm lui Dan Iordăchescu sentimentele şi admiraţia noastră de bun augur, voi selecta câteva repere ale eternizării estetice prin care sufletele noastre se înalţă.

Händel – atât „Giulio Cesare” interpretat magistral la Roma cât şi celebrul „Ombra mai fu” din „Xerxes” ne oferă o coloană sonoră monumentală cu modulaţii variabile de la larg la medio-larg şi într-o timbralizare între un vibrato compact şi un nonvibrato perfect rezonat în acel efect de kopfstimme prin care se pot valorifica admirabil Barocul şi Clasicismul.

Mozart este un reper fundamental al artei lui Dan Iordăchescu care confirmă autenticitatea sonorităţii admirabil timbralizate într-o coloană sonoră elastic modulată al cărui potenţial ne oferă simbioza dintre frazarea vocală şi accentuarea dramatică atât în limba italiană cât şi în limba germană. O poziţie cu totul specială în repertoriul său îl are rolul Don Giovanni admirabil interpretat la premiera de la Bucureşti din decembrie 1967; eu l-am admirat ulterior în acest magnific rol pe care l-a interpretat cu foarte mare succes pe importante şcene ale lumii. Intepretarea lui Dan Iordăchescu în acest rol al lui Don Giovanni oferea nişte unghiuri cu totul speciale ale acestui căutător al Dragostei Absolute condiţionat de experimentarea afectivă a relaţiei cu femeia. În cadrul parcursului ştiinţific al Doctoratului în Muzică pe care l-am susţinut la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, într-o serie de referate am analizat interpretarea lui Dan Iordăchescu în pagini precum Serenada şi Aria Şampaniei prin care protagonistul lui Mozart şi Lorenzo Da Ponte inaugurase, la vremea respectivă, categoria de bariton în istorie. Şi aici legendarul mib1 dar şi mi1 s-au manifestat plenar la cel mai înalt nivel virtuzistic. Se cuvine să evoc un fapt cu totul ieşit din comun care dă de gândit foarte mult. Dan Iordăchescu interpreta rolul lui Don Giovanni la Opera din Budapesta iar printre spectatori se afla şi Mario Del Monaco care avea o serie de spectacole cu „Otello” de Verdi. Fascinat de interpretarea lui Dan Iordăchescu în rolul lui Don Giovanni unde doza progresiv evoluţia interpretativă până la o adevărată explozie extatică de vocalitate şi teatralitate, Mario Del Monaco l-a întrebat dacă s-a gândit vreodată să interpreteze pe Iago în „Otello” de Verdi; baritonul român a răspuns că da, chiar dacă nu avusese timp să se dedice total studiului acestui rol. Del Monaco a insistat ca să accepte un contract pentru o producţie de „Otello” de Verdi la Wiesbadener Maifestspiele; Dan Iordăchescu s-a simţit onorat şi şi-a asumat responsabilitatea de a se prepara pentru această producţie care era în viitorul foarte apropiat. Imediat la Bucureşti a solicitat pe Maestrul Jean Rânzescu care i-a ilustrat toate detaliile scenice şi expresive ale rolului asimilat în mare viteză graţie muzicalităţii absolute; după debutul în rol rapid la Bucureşti, s-a îmbarcat pentru Wiesbaden unde a avut un mare succes la public şi presă. Apoi acest rol a continuat să fie pe agenda sa aşa cum s-a întâmplat şi la Opera din Lisabona alături de James MacCracken; înregistrarea spectacolului îmi oferă de fiecare date emoţii foarte puternice. Dar ceea ce a devenit pentru mine un reper de meditaţie şi contemplaţie, este faptul că cel mai mare Otello verdian din secolul al XX-lea a văzut pe Iago în interpretarea lui Don Giovanni de către Dan Iordăchescu. Subtilităţi ale accentelor şi ale nuanţărilor multiple au sugerat marelui Otello un extraordinar Iago.

Belcanto-ul – Rossini, Donizetti, Bellini – continuă să rămână o temă deschisă de studiu chiar şi în zilele noastre şi este foarte firesc acest lucru deoarece, în epoca respectivă, prima jumătate a secolului al XIX-lea, legendarul “Ottocento“al culturii vocalităţii italiene, realitatea artistică a teatrelor se confrunta cu vocalităţi fenomenale care au suferit unele mutaţii estetice inevitabile graţie marelui romantism verdian; iar dacă luăm în consideraţie ulterioara evoluţie internaţională a romantismului în diferitele şcoli naţionale şi a verismului continuat de stilurile secolului al XX-lea, ne dăm seama cât este de greu şi de rar de realizat o interpretare belcantsitică de mare autenticitate. Belcanto-ul pune în valoare predominant timbrul de mare puritate dar şi de consistenţă integrând vocalitatea într-o dramaticitate în care accentele frazării, trăirile emotive şi participarea scenică la desfăşurare trebuie să asigure tehnic echilibrul unui legato sublim, inflexiunile timbrale calibrate pe emoţii şi configuraţiile coloanei sonore determinate de parcursul de linie sau de agilitate. În fonoteca mea mă bucur să posed înregistrarea cu „Puritanii” de Bellini la Scala în februarie 1971, sub bagheta lui Riccardo Muti, alături de Mirella Freni şi Luciano Pavarotti. Rolul Riccardo este practic unicul rol de bariton bellinian; Muti imprimă desfăşurării grandoarea unei amplori orchestrale de factură verdiană prin profilul său dirijoral cu tempi foarte lenţi şi o transparenţă instrumentală care ilustrează bogăţia şi complexitatea orchestraţiei belliniene. În celebra „Ah per sempre io ti perdei”, Dan Iordăchescu se pliază perfect pe specificul compozitorului în conjuncţie cu exigenţele dirijorului şi realizează o impecabilă frazare într-o coloana amplă, predominant largă, intens timbrată şi cu un vibrato foarte compact care favorizează expresivitatea timbrică a unui grandios belcanto. Cu Riccardo Muti, baritonul Dan Iordcăhescu a mai colaborat în producţii cu „Agnese di Hohenstauffen” de Spontini la Maggio Musicale Fiorentino şi în „Aida” de Verdi la Wiener Staatsoper, dar şi în concerte simfonice cu capodoperele lui Mahler precum „Das Lied von der Erde”. În „La Favorita” de Donizetti, a triumfat alături de Shirley Verrett la Dallas; cu Shirley Verrett a mai cântat la Torino în „Dido and Aeneas” de Purcel în 1971; imprimarea de la Dallas atestă o exemplară interpretare a recitativului şi ariei „Vien Leonora” urmată de exploziva caballetta „De’ nemici tuoi lo sdegno”; recitativ energic, linie belcantsitică impecabilă şi agilitate foarte robustă în cabaletta finală cu o grandioasă coloană sonoră a cărei amploare relevă o cupolă impresionantă faimosului mi1 bemol de la pasaj; fascinant este şi spiritul estetic din „A tanto amor” unde cantilena majestuoasă se conjugă cu o agilitate lentă şi plină de ornamente vocale perfect ilustrate sonor şi expresiv. La Bucureşti, Dan Iordăchescu a triumfat la premiera de „Lucia di Lammermoor” de Donizetti alături de Magda Ianculescu şi Octavian Naghiu.

Romantismul verdian a fost onorat de arta lui Dan Iordăchescu atât în ţară cât şi în străinătate: „La Traviata”, „Un ballo in maschera”, „Il Trovatore”, „Don Carlo”, „La forza del destino”, „Nabucco”, „Aida”, „Otello” sunt titluri legate de memorabile succese. În vasta mea fonotecă, la loc de cinste, stă o producţie cu „Nabucco” de la Radio France din Paris alături de Elena Suliotis; „Dio di Giuda” în tălmăcirea artistică a lui Dan Iordăchescu asumă o condiţie absolut singulară conferind intepretării sale inflexiuni estetice oratoriale perfect calibrate pe contextul biblic, patosul patern şi anvergura eroică a personajului. Dintre nenumăratele spectacole verdiene interpretate de Dan Iordăchescu la care am asistat la Opera din Bucureşti, aş evoca o seară cu totul specială cu „Un ballo in maschera” în care interpreta un Renato grandios, loial, sentimental, principial, elegant, etic, interiorizat subtil dar şi în expansiune vulcanică. Momentul culminant l-a atins în celebra arie „Eri tu” precedată de dificilul recitativ „Alzati”. Într-o linişte absolută, publicul asista înmărmurit la nişte pianissime formidabile progresiv crescânde în nişte fortissime clocotitoare amplificate de un vibrato plin de o rară tensiune emotivă. Iar la cantilena în adagio „O dolcezze perdute”, faţa i s-a umezit de două şiroaie de lacrimi ale suferinţei care, unite cu sudoarea generoasă a participării tehnice de totală fizicitate, deveneau o … Apă Sfântă … pe chipul Artistului Oficiant … Au urmat în jur de 5-6 minute de aplauze torenţiale ale unui public entuziast care privea figura baritonului rămas ca o statuie fără să clipească … După spectacol l-am îmbrăţişat îndelung şi intens …

Romantismul francez a fost pentru Dan Iordăchescu o adevărată efigie preluată de la Maestrul Constantin Stroescu profund ancorat în cultura şi estetica franceză. „Faust” de Gounod, „Le Profète” de Meyerbeer, sunt titluri de mare anvergură onorate de marele artist. Dar din repertoriul francez am nişte amintiri cu totul deosebite legate de numeroasele spectacole cu „Carmen” de Bizet. Îmi amintesc în mod deosebit de seara de sâmbătă 12 iunie 1971 când, la Sala Palatului plină şi cu foarte multă lume în picioare chiar, Dan Iordăchescu interpreta pe Escamillo într-o reprezentaţie extraordinară cu Elena Cernei, Giuseppe Di Stefano şi Eugenia Moldoveanu sub bagheta lui Paul Popescu. Di Stefano venea într-un turneu printr-o serie de teatre ale României începând cu Opera din Bucureşti. Dan Iordăchescu a realizat un Escamillo incandescent, temperamental, seducător, combativ, triumfător, sentimental, rafinat atât ca personaj cât şi ca vocalist desăvârşit. Peste ani, avea să-mi mărturisească un fapt foarte important: „Am învăţat cum să fiu un adevărat Escamillo graţie spectacolelor interpretate alături de Elena Cernei”.

008

Un alt reper al romantismului francez îl reprezintă rolul Marelui Preot din opera „Samson et Dalila” de Saint-Saëns, în care publicul român l-a cunoscut doar prin integrala discografică „Electrecord” realizată în anul 1969 sub bagheta marelui dirijor Kurt Adler de la Metropolitan din New York şi având ca parteneri pe Elena Cernei, Ludovic Spiess, Nicolae Florei, Constantin Dumitru, Vasile Moldoveanu; dirijorul corului a fost marele artist Carol Litvin. La editarea acestei integrale pe CD am realizat pentru booklet un studiu estetic intitulat „De la mitul biblic la vocalitatea interstilistică” în care am analizat atât profilul componististic al lui Saint-Saëns cât şi elaborările stilistice ale dirijorului şi ale interpreţilor. În analiza mea relevam faptul că această operă are un pronunţat caracter oratorial datorită intenţiilor iniţiale ale compozitorului; Dan Iordăchescu alături de Elena Cernei au onorat prin elaborările interpretative întreaga doctrină stilistică preluată de la marele lor profesor, Maestrul Constantin Stroescu.

010

Se cuvine să evoc interpretarea magistreală a rolului Creon din „Oedipe” de Enescu şi a rolului titular din opera „Bălcescu” de Cornel Trăilescu dar şi lucrări ale secolului al XX-lea precum „Monte Ivnor” de Lodovico Rocca (premieră la Roma) şi „Don Quisciotte” de Vitto Frazzi (premieră la Roma); aceasta din urmă am analizat-o în cadrul parcursului ştiinţific al Doctoratului meu în Muzică la UNMB; este o capodoperă iar Dan Iordăchescu a conferit personajului titular o interpretare magistrală care se păstrează în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Italiene.

În egală măsură cu bravura de artist liric, Dan Iordăchescu s–a afirmat ca un maestru absolut al liedului, oratoriului, muzicii de cameră sau în genuri precum romanţa, cântecul popular ori de muzică uşoară. Am asistat la numeroase serate cu recitaluri de lied editate ulterior în discuri LP şi apoi în CD. Îmi amintesc de ciclul „Dichterliebe” de Schumann interpretat împreună cu marele pianist Valentin Gheorghiu la Ateneul Român în cadrul stagiunii Filarmonicii George Enescu 1981-1982. La editarea acestui recital în CD am avut onoarea şi satisfacţia profesională să public în booklet-ul discului un studiu estetic intitulat „Dialog spiritual sub semnul comuniunii dintre sunet şi cuvânt”; este un parcurs analitic al dinamicii ciclului psiho-emotiv din geneza estetică şi intepretarea stilistică a liedului. În interpretarea liedului, Dan Iordăchescu atinge cota înţelepciunii estetice prin care diferenţiază minuţios şi subtil unghiurile stilistice. Graţie artei sale interpretative am înţeles cantabilitatea ritmată a miniaturalităţii dramaturgice din Schubert şi inflexiunea modulantă a existenţialismului romantic din Schumann printr-o perfectă diferenţiere; Dan Iordăchescu nuanţează specific şi admirabil prin adaptarea impostaţiei vocale cele două ipostaze stilistice. În Schumann, Mahler şi Hugo Wolf, atinge maxima coordonată expresivă. De mare fascinaţie analitică este acel al său modus cantandi diferenţiat între Mahler intimist liederist şi Mahler grandios simfonist. Un loc aparte în sufletul meu îl ocupă „Ave Maria” de Schubert în care estetismul şi misticismul se contopesc într-o perfectă unitate care se activează în inima mea ori de câte ori contemplu în Catedrala San Pietro din Roma geniala „Pietà” de Michelangelo care la vremea creării operei sale avea aceiaşi vârstă pe care o avea Dan Iordăchescu când a imprimat „Ave Maria” de Schubert cu Viorica Cojocariu la pian. Nimic nu este întâmplător din aceste repere ale eternizării unor evenimente absolut speciale. Recomand tuturor aprofundarea interpretării lui Dan Iordăchescu în „Ave Maria” de Schubert, unde atinge un extaz unic.

009

Din aceste peregrinări estetice şi stilistice ale universului interpretativ al marelui artist Dan Iordăchescu, am căutat să relev parametrii majori ai unei personalităţi artistice neobişnuit de puternice manifestată prin plurivalenţă şi plusvalenţă. Plurivalenţa este dată de simţul compozitorului, simţul libretistului, simţul dirijorului, simţul regizorului, simţul partenerilor şi simţul publicului integrate într-o relaţie complexă la baza mesajului artistic. Plusvalenţa reprezintă cota creativă personală a lui Dan Iordăchescu prin care a încununat mesajul autorilor abordaţi oferind amprenta personală a spiritului său interpretativ. Dan Iordăchescu, prin uriaşa moştenire discografică pe care ne-o lasă, devine un studiu permanent şi fascinant al unei lecţii eterne.

012

Marele artist Dan Iordăchescu, provenit dintr-o familie cu talente artistice şi muzicale, devenit o personalitate de mare forţă creatoare, este continuat cu demnitate şi pasiune de cele trei vlăstare rezultate din mariajul său cu actriţa şi profesoara Irina Bora; sunt cele trei fiice: Maria Cristina, mezzosoprană, Raluca, actriţă, şi Irina, soprană, care evoluează ducând mai departe o emblemă artistică şi umană moştenită de la părinţi.

La ceas aniversar, mă alătur mulţimii de prieteni şi admiratori, cu cele mai frumoase şi sincere urări adresate din toată inima omului, artistului şi prietenului Dan Iordăchescu care rămâne în istorie simbolul jubileului vocal al eclectismului stilistic.011

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină şi în Muzicologie

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/1234.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/1234-150x111.jpgRevista MuzicalaRecenziiAlexandru Enăceanu,Alfred Alessandrescu,Anatol Kisadji,arta florescu,Aurel Alexandrescu.,Beverly Sills,Carol Litvin,Constantin Bugeanu,Constantin Gabor,Constantin Petrovici.,Constantin Silvestri,Cornel Stavru,Cornel Trăilescu,Cornelia Angelescu,Cornelia Gavrilescu,Corneliu Fânăţeanu,Dan Iordachescu,David Ohanesian,Dinu Bădescu,Dinu Căţuleanu,Dora Massini,Dorothea Palade,Egizio Massini,Elena Cernei,Elena Dima-Toroiman,Elena Simionescu,Elena Suliotis,Elena Teodorini,Elvira Cârje,Enrico Mezzetti,Eugen Gropşeanu,EUGENIA MOLDOVEANU.,Félia Litvinne,Franco Corelli,Garbis Zobian,George Corbeni,George Teodorescu,Giuseppe Di Stefano,Hariclea Darclée,Hero Lupescu,Ileana Cotrubaş,Ioan Hvorov,Ioana Nicola,iolanda marculescu,Ion Buzea,Ion Piso,Ion Stoian,Ionel Tudoran,Iulia Buciuceanu,James MacCracken,Jean Bobescu,Jean De Rezske,Jean Rânzescu,Ladislau Konya,Lella Cincu,Lucia Becar,Lucia Ţibuleac,Magda Ianculescu,Magdalena Cononovici,Maria Moreanu,Maria Săndulescu,Maria Şindilaru,Maria Slătinaru-Nistor,Maria Snejina,Maria Voloşescu,Mariana Stoica,Marina Krilovici,Marina Mirea,Mario Del Monaco,Matilda Onofrei,Mihaela Botez,Mihaela Mărăcineanu,Mihai Brediceanu,Mihail Arnăutu,Mihail Ştirbei,Mircea Buciu,Mircea Popa,Mirella Freni,Montserrat Caballé,Nella Dimitriu,Nicola Rossi-Lemeni,Nicolae Florei,Nicolae Herlea,Nicolae Secăreanu,Nicolae Teofănescu,Octav Enigărescu,Octavian Naghiu,Panait Victor Cottescu,Paul Popescu,Petre Ştefănescu Goangă,Pompei Hărăşteanu,Renata Scotto,Rodica Mitrică,Şerban Tassian,Shirley Verett,Silvia Voinea,Stephan Poen,Teodora Lucaciu,Valentin Loghin,Valentin Teodorian,Valentina Creţoiu,Vasile Moldoveanu. Ludovic Spiess,Veronica Gârbu,Viorel Ban,Viorica Cortez,Virginia Zeani,Zenaida Pally,Zoe Dragotescu
De mic copil am simţit o atracţie deosebită faţă de vocile oamenilor şi modul lor de a se exprima iar datorită muzicii, această atracţie s-a confirmat a fi o sensibilitate faţă de vocea cântată pe care, treptat, am aprofundat-o în totalitatea dimensiunilor ei expresive. Foarte rapid am devenit un...