download (1)Dacă nu ne-ar fi părăsit în ziua de 18 mai 1995, în 4 iunie ar fi împlinit 86 de ani.

A fost prototipul artistului-intelectual, dovedindu-şi valenţele nu numai în domeniul cântului ci şi în compoziţie, poezie, eseistică, muzicologie. Le-a făcut pe toate cu profunzime şi responsabilitate. Superioritatea (dobândită prin educaţie, cercetare şi cunoaştere) se simţea chiar şi în discuţiile obişnuite. Poate, de aceea, în preajma lui aveam tot timpul o grijă deosebită. Simţeam nevoia să-mi depăşesc limitele. S-a întâmplat doar de câteva ori: în anul 1977, când realizam ciclul de emisiuni radiofonice Amfiteatrul artei lirice (unde a dorit să vorbească despre Sensibilitate şi culoare pe scena lirică) şi prin anul 1987, în platoul de televiziune, la filmarea duetului din opera Bărbierul din Sevilla, împreună cu Nicolae Herlea. Pentru regizorul Anghel Ionescu-Arbore, cel care transpunea pentru camere duetul amintit, a fost un adevărat examen. Valentin Teodorian dorea să i se explice fiecare pas, fiecare privire, fiecare gest. Totul trebuia să aibe logică, să fie firesc şi de bun gust.

Valentin Teodorian a fost o personalitate de excepţie. A avut o muzicalitate rafinată, o inteligenţă sclipitoare, îmbinate cu un talent scenic intuitiv şi o cultură umanistă veşnic întinerită.

Provenea dintr-o familie de muzicieni, în care, tatăl – Constantin Teodorian (membru fondator al Societăţii Opera şi, timp de un sfert de veac, solist al Operei din Bucureşti) şi mama – Eugenia Teodorian (membră a Societăţii Corale Carmen) i-au oferit o educaţie riguroasă la Colegiul Sfântul Sava şi apoi, la Conservatorul din capitală. După cum a declarat în numeroase rânduri, adevăraţii dascăli i-au fost mai întâi tatăl (de la care şi-a însuşit arta cântului) urmat de Nicolae Lungu şi de regizorul Jean Rânzescu.

–          Îmi amintesc că bunul meu profesor Nicolae Lungu (în coralele căruia am fost ucenic aproape zece ani, înainte de a deveni solist vocal liric) întrerupea de zeci de ori dinamica unei repetiţii rostind de fiecare dată, o recomandare ultimativă: „Daţi căldură cântării!”…Adică, sensibilitate şi culoare sunetului.

–          Şi maestrul Jean Rânzescu ce vă spunea deosebit?download (3)

      … să interpretăm personajele, să fim eroi, cu sentimente şi trăiri, nu simpli

      producători de sunete, oricât de frumoase ar fi ele. Să facem diferenţierea între

     stiluri. Muzica franceză, de exemplu, cere gingăşie şi delicateţe, opera italiană

     clasică, o sensibilitate lirico-dramatică accentuată, în timp ce creaţia wagneriană

     reclamă o atitudine viguroasă, eroică.    După părerea mea, dintre vocile bărbăteşti din Romania, cea mai amplă  cromatică, cu simţ artistic şi fantezie, a fost cea  a baritonului Dan Iordăchescu.  (interviu pentru Radio, anul 1977)

download (2)Valentin Teodorian a cântat roluri de tenor în peste 40 de opere, dintre care de neuitat rămân cele din: Bărbierul din Sevilla de Rossini, Pelleas şi Melisande de Debussy, Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Manon de Massenet, Traviata şi Rigoletto de Verdi, Don Pasquale de Donizetti, Cosi fan tutte, Flautul fermecat şi  Răpirea din Serai de Mozart, Faust de Gounod, Gianni Schicchi de Puccini, Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, Lakme de Delibes, Boris Godunov de Mussorgski (Inocentul), Maeştrii cântăreţi de Wagner (David), Albert Hering de Britten, Luna de Orff  (Povestitorul), operetele Liliacul de Johann Strauss (Eisenstein) şi Văduva veselă de Lehar (Camille de Rosillon). Remarcabile au rămas şi evoluţiile sale în lucrări româneşti: Ionică din Motanul încălţat de Cornel Trăilescu, Rică din O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, Păstorul din Oedipe de George Enescu.Este laureat al Concursului Internaţional Primăvara la Praga (1954) şi al Festivalurilor internaţionale de la Bucureşti (1953) şi Varşovia (1955). In anul 1962 a primit titlul de Artist Emerit.

În operă, lied, canţonetă sau muzică vocal-simfonică, Valentin TeodorianVerdi Nem îmbina cu cea mai mare eleganţă, respectul faţă de stil şi de indicaţiile partiturii, cu forţa de expresie a cuvântului, cu puritatea sonoră şi transmiterea emoţiei.Vocea sa de tenore di grazia era dulce, luminoasă, mlădioasă, capabilă să redea cele mai subtile nuanţe lirice. Personajele sale respectau adevărul caracterologic şi istoric, împrumutând din lumea lăuntrică a interpretului căldura şi rafinamentul. Se simţea bine în arabescurile filigranate ale agilităţilor rossiniene. Iata de ce, împreună cu: Magda Ianculescu (care i-a fost soţie timp de mai mulţi ani), Nicolae Herlea, Silviu Gurău, Constantin Gabor, Nicolae Secăreanu, Nicolae Florei, Valentin Loghin, Maria Săndulescu, au format celebrele distribuţii de aur ale nemuritoarei capodopere Bărbierul din Sevilla.

La el, orice „edificiu” artistic era bazat pe cercetare, motivaţie logică şi documentară, pe detalii minuţios pregătite. Această elaborare o simţim nu numai în fraza muzicală cântată ci şi în compunerea liedurilor sale, în articolele scrise, în monografiile dedicate lui Nicole Lungu sau lui Verdi Nemuritorul.

 

–          Un mare portretist nu se va mulţumi niciodată cu reproducerea fotografică a trăsăturilor figurii ci va pune accent pe expresivitatea privirii, a gurii, a frunţii. Un detaliu bine prins şi transpus pe pânză face din portret o mare creaţie. De asemenea, un pic de culoare, unde trebuie, detaşează talentele.

–          În cazul cântăreţilor, culoarea nu trebuie confundată cu culoarea nativă a unei voci sau cu ceea ce numim de obicei: o voce luminoasă, sumbră, albă sau întunecată…

–          Nu. Şi nici cu specificul celor cinci mari categorii vocale de cântăreţi şi subdiviziunile lor: sopran, altist, tenor, bariton, bas. Cu ajutorul detaliilor, cântăreţul trebuie să alcătuiască un portret psihologic al personajului. Înrebuinţând „culoarea” în cânt, aidoma unui pictor, folosind „penelul” imaginaţiei şi talentului, el trebuie să pună câte o „tuşe”, concretizată într-o lacrimă, un zâmbet, o bucurie , o lumină, o umbră, şi altele. Cele două arte au mulţi numitori comuni, chiar dacă sunt percepute prin organe de simţ diferite.(Interviu pentru Radio, anul 1977)

download (4)

 Aşa cum Bacovia poate fi numit pictor de cuvinte sau compozitor de vorbe,

tot aşa, Valentin Teodorian poate rămâne în istoria muzicienilor români exponentul seniorilor în portretistica sunetului cântat.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/20140609_155651-1024x768.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/20140609_155651-150x150.jpgsorina.goiaRecenziiLuminita Constantinescu,Valentin Teodorian
Dacă nu ne-ar fi părăsit în ziua de 18 mai 1995, în 4 iunie ar fi împlinit 86 de ani. A fost prototipul artistului-intelectual, dovedindu-şi valenţele nu numai în domeniul cântului ci şi în compoziţie, poezie, eseistică, muzicologie. Le-a făcut pe toate cu profunzime şi responsabilitate. Superioritatea (dobândită prin educaţie,...