004 Sufletul baritonului Emil Iuraşcu a pornit în Veşnicia Universală încărcat de esenţa afectivă a vibraţiei vocii sale lăsându-ne amintirea mesajului său uman şi artistic robust, entuziast şi cald.

Emil Iuraşcu s-a născut în anul 1943 la Briceni, lângă Soroca, în Basarabia cea smulsă violent României un an mai târziu când familia s-a refugiat trecând Prutul într-o noapte aşa cum au făcut foarte mulţi oameni. Tatăl său era profesor şi s-a ocupat cu multă grijă de educaţia celor doi copii cu aptitudini muzicale extraordinare. Sora lui, Adina, mezzosoprană, a devenit şi ea o personalitatea artistică importantă a muzicii în România, afirmându-se mai întâi la Filarmonica „George Enescu” şi apoi la Opera Română din Bucureşti unde, în anumite reprezentaţii, baritonul şi mezzosoprana, fratele şi sora, repurtau frumoase succese.

După Liceul de Muzică unde a urmat un parcurs formativ instrumental, Emil Iuraşcu a devenit student al Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” la secţia de Pedagogie şi Dirijat de Cor. În cadrul programelor de Canto auxiliar, vocea sa este remarcată iar profesorii îl sfătuiesc cu mare insistenţă să se dedice studiului vocii pentru o carieră artistică, lucru pe care tânărul l-a luat în consideraţie cu pasiune şi seriozitate. După absolvirea Conservatorului, pentru o foarte scurtă perioadă de timp a făcut parte din Corul Operei Române  din Bucureşti pentru ca în anul 1971 să fie angajat solist la Teatrul Muzical din Craiova (înfiinţat chiar atunci); Emil Iuraşcu face parte astfel din galeria membrilor fondatori ai acestui teatru cântând rolul de bariton al lui Vercingetorix chiar în producţia sa inaugurală cu opereta „Sânge Vienez” de Johann Strauss în regia lui Ion Dacian care, la premieră, a şi interpretat rolul primului tenor. Încă de la repetiţii, Maestrul Ion Dacian îşi dă seama de valoroasa voce a tânărului Emil Iuraşcu căruia cu multă afecţiune îi spunea că vocea îi răsună precum un clopot de biserică şi îl sfătuia să fie încrezător în viitorul său de artist de operă. După două stagiuni, a devenit solist al Operei din Timişoara – din 1973 până în 1975 când a fost angajat la Opera Română din Bucureşti. În primii ani ai carierei se afirmă la importante concursuri internaţionale de canto de la Budapesta (1975), Sofia (1976), Barcelona (1976).

Iurascu

După afirmarea spectaculară în rolul Figaro din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, Emil Iuraşcu a acumulat un amplu repertoriu interpretând numeroase alte roluri din „Traviata” (Germont), „Trubadurul” (Contele de Luna), „Ernani” (Don Carlo), „Bal mascat” (Renato), „Rigoletto” (rolul titular), „Nabucco” (rolul titular), „Don Carlo” (Rodrigo), „Aida” (Amonasro), „Otello” (Jago) de Verdi, „Italianca în Alger” (Taddeo) de Rossini, „Lucia di Lammermoor” (Enrico Ashton), „Elixirul dragostei” (Belcore) de Donizetti, „Der Freischütz” (Prinţul Ottokar – la premiera din 17 februarie 1978) de Weber, „Faust” (Valentin) de Gounod, „Boema” de Puccini (Schaunard şi Marcello), „Paiaţe” de Leoncavallo (Silvio şi Tonio), „Tannhäuser” (Wolfram) de Wagner, „Evgheni Oneghin” (rolul titular) de Ceaikovski, „Conacul cu stafii” (Spătarul) de Moniuszko (realizată în colaborare cu personalităţi artistice din Polonia precum dirijorul Antoni Wicherek,în regia marii soprane Maria Foltyn, scenograful Adam Kilian, coregraful Witold Gruca; corul a fost dirijat de Stelian Olariu. Din distribuţia acestei premiere absolute pentru România de la 10 ianuarie 1979 mai făceau parte Elena Grigorescu, Iulia Marpozan, Marcel Angelescu, Florin Diaconescu, Gheorghe Crăsnaru, Iulia Buciuceanu, Nicolae Urziceanu, Ioan Hvorov, Valeria Savu, Cristian Mihăilescu. A interpretat cu aceiaşi dăruire şi opere ale şcolii române de compoziţie: „Dragoste şi Jertfă” (Lazăr) de Cornel Trăilescu sau  „Horia” de Nicolae Bretan (Cloşca).La premiera cu „Horia” de la 30 iunie 1980, în rolul titular s-au alternat Gheorghe Crăsnaru şi Nicolae Florei în fruntea unei distribuţii ale cărei numeroase personaje erau interpretate de mari artişti ai teatrului: Iulia Buciuceanu, Elena Simionescu, Matilda Onofrei, Cornelia Pop, Corneliu Fânăţeanu, Dan Zancu, Pompei Hărăşteanu, Lucian Marinescu, Constantin Iliescu, Nicolae Urziceanu, Nicolae Constantinescu, Ion Stoian, Valentin Loghin.Emil Iuraşcu a facut parte şi din distribuţia spectacolului  „Eminescu” (Bărbatul) de Paul Urmuzescu la premiera absolută din 4 iulie 1989 unde, în cadrul unei ample distribuţii s-au distins Ionel Voineag, Ecaterina Ţuţu, Gabriel Năstase, Melania Ghioaldă, Lucian Marinescu, Florin Diaconescu, Nicolae Constantinescu, Constantin Ene, Dan Zancu, Adrian Ştefănescu, Adriana Alexandru, Ruxandra Vlad. Acestor roluri în opere româneşti interpretate în premieră se mai adaugă rolul lui Negri din „Bălcescu” de Cornel Trăilescu şi rolul lui Tezeu din „Oedipe” de George Enescu pe care l-a interpretat atât în istorica regie a lui Jean Rânzescu cât şi în următoarea montare a lui Andrei Şerban din anul 1995.

002

L-am cunoscut în anul 1978, după un spectacol cu opera „Bărbierul din Sevilla” de Rossini la Opera Română din Bucureşti (al cărui solist devenise de două stagiuni) şi imediat am stabilit o frumoasă relaţie care avea să devină o prietenie trainică bazată pe Credinţa în Dumnezeu, Respectul faţă de Valorile Vieţii şi Dragostea faţă de Muzică. Încă de la primele roluri mici în care fusese distribuit în prima sa stagiune, 1975/1976, toată lumea a înţeles că tânărul bariton avea o voce de o importanţă deosebită a cărei afirmare s-a produs rapid devenind în scurt timp un artist foarte admirat de melomani şi mult preţuit de parteneri. Întâlnirile noastre erau foarte frecvente atât la teatru cât şi acasă ascultând înregistrări valoroase de operă şi făcând chiar muzică împreună cu mare bucurie.

De la primul spectacol mi-a lăsat o impresie foarte puternică; aveam să constat o voce cu o coloană sonoră amplă, robustă, intens timbrată dar, în acelaşi timp, de o incredibilă elasticitate cu o spectaculară accesibilitate în agilităţi şi ţesături înalte; acutele sale erau intens vibrate, pline de strălucire şi aureolate de o evidentă plăcere de a cânta care încânta publicul. Manifesta o puternică predilecţie totuşi pentru cântul de linie încălzind cu sufletul său generos o cantilenă graţie căreia reuşea admirabil să contureze profilul uman al personajelor sale. În belcanto (Rossini, Donizetti) conferea vocalităţii o anumită măreţie; în romantismul francez, italian, german şi slav sau în verism îşi orienta elaborările către frumuseţea sunetului filtrată prin emotivitatea trăirii personajului; predilecţia estetică majoră a manifestat-o faţă de stilistica verdiană, lucru mărturisit deschis şi despre care am discutat de foarte multe ori. Verdi era dominanta sufletului său de artist iar cele nouă titluri verdiene interpretate o atestă din plin. A abordat şi alte genuri stilistice cum ar fi lied-ul, romanţa, canzonetta dar cu mare selectivitate urmărind o totală identificare afectivă cu contextul melodic al autorilor. Sensibilitatea sa foarte puternică era guvernată de un spirit melodic absolut.

006

Destinul său social şi artistic s-a manifestat cu o anumită duritate prin faptul că atinsese acea maturitate artistică demnă de marea consacrare internaţională în perioada ultimilor opt ani ai regimului comunist în care restricţiile obtuze ale dictaturii se accentuaseră foarte mult sacrificând autentice personalităţi artistice demne de afirmare internaţională ori diminuând proporţiile carierei internaţionale ale artiştilor care se afirmaseră deja însă  deciseseră să revină acasă unde aveau familii şi o viaţă deja aşezată. Şi totuşi, într-o oarecare inevitabilă măsură pentru un talent autentic, Emil Iuraşcu s-a bucurat de turnee personale ori cu Opera Română din Bucureşti în Anglia, Franţa, Spania, Italia, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Jugoslavia, Rusia, USA; erau participări de scurtă durată conform regulilor impuse de autorităţi, condiţii în care era imposibil de lucrat cu un impresar la modul continuu.

Emil Iuraşcu moştenise din familie o profundă credinţă în Dumnezeu şi se bucura de viaţa lui în familia sa alături de devotata soţie Noni; de multe ori i se umezeau ochii atunci când abordam anumite teme de spiritualitate religioasă în dialogurile noastre. Cu toate restricţiile şi, implicit, riscurile faţă de regimul comunist, el cânta săptămânal la biserică; interpreta părţi solistice dar se bucura să cânte şi împreună cu corul integrându-se în melodicitatea şi armonia liturgică. Lumea îi recunoştea glasul şi de multe ori biserica se umplea la maxim prin răspândirea zvonurilor printre oameni … „cântă Iuraşcu!” … Am asistat de foarte multe ori la astfel de liturghii onorate de Emil Iuraşcu cu sufletul şi vocea lui generos dăruite slujbelor. Odată cu maturitatea a dorit să şi dirijeze corul bisericesc şi să insufle perfecţionismului litrugic experienţa sa de artist desăvârşit.

Cu o săptămână înainte de plecarea mea din ţară ne-am luat un „rămas bun” cu lacrimi în ochi … Corespondenţa cu străinătatea era rău văzută la vremea aceea iar cei care aveau o carieră ce depindea de autorităţi, erau prudenţi. După Revoluţia care a avut loc la câţiva ani, eram deja la Roma şi, urmărind într-o seară un reportaj al Televiziunii Italiene despre România, la un moment dat, văd clădirea Operei din Bucureşti şi ascult comentariile despre noua viaţa socială în arta lirică românească; se transmitea şi o secvenţă; era fnalul duetului Lucia – Ashton din actul al doilea al operei „Lucia di Lammermoor” de Donizetti şi … recunosc glasul inconfundabil al lui Emil Iuraşcu alături de soprana Victoria Bezetti. Era primul contact cu Opera Română de la plecarea mea din ţară. În mai 1999 aveam să revin pentru prima dată la Bucureşti după foarte mulţi ani de când plecasem. Chiar a doua zi de la sosire, într-o duminică dis de dimineaţă, am dorit să mă plimb prin centrul oraşului, să-i simt noua atmosferă dar şi să revăd bisericile centrului istoric, bijuterii arhitectonice, lăcaşuri unde mă reculegeam şi îmi reînnodam puterile. Mergând pe Calea Victoriei, aud o voce inconfudabilă chemându-mă … „Ştefan!” … Era … Emil … după atâţia ani, ne reîntâlneam chiar a doua zi de la revenirea mea … Dirija corul uneia dintre bisericile de pe Calea Victoriei şi, împreună cu el, aveam să reintru după mulţi ani în acea atmosferă extraordinară. Ne-am urcat la cafas, m-a prezentat celor de la cor, a început slujba, mi-a dat şi mie o partitură şi mi-am unit glasul cu al lor … M-am smţit extraordinar … Apoi el a plecat cu un contract de lungă durată în Turcia unde preda canto la Izmir şi se bucura de mari satisfacţii … Nu ne-am mai întâlnit … Când el era în ţară nu eram eu şi invers … Dar mă gândeam la el cu mult drag şi eram informat despre realizările sale de către prietenii comuni …

005

Săptămâna trecută … navigând în diferite site-uri ale reţelei web, citesc trista ştire iar sufletul mi se strânge … Sâmbătă 14 iunie, în sunetele clopotelor de la Catedrala San Pietro din Roma, în apropierea casei mele, pe undele unei lumini aprinse, sufletul meu învăluit în nostalgia numeroaselor amintiri, l-a urmărit conducându-l în gând pe ultimul drum pământesc, înaintea trecerii în Eternitatea Universului Divin a cărui Armonie a slujit-o evalvios cu vocea şi sufletul său generos …

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină şi în Muzicologie

 

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/0041.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/06/0041-150x150.jpgsorina.goiaRecenziiEmil Iurascu,In memoriam Emil Iurascu,Stephan Poen
Sufletul baritonului Emil Iuraşcu a pornit în Veşnicia Universală încărcat de esenţa afectivă a vibraţiei vocii sale lăsându-ne amintirea mesajului său uman şi artistic robust, entuziast şi cald. Emil Iuraşcu s-a născut în anul 1943 la Briceni, lângă Soroca, în Basarabia cea smulsă violent României un an mai târziu...