1Un erou de poveste, un mit în epopeea cântului românesc

Când l-am cunoscut avea aproape 80 de ani. Parcă era coborât din miturile stranii ale vikingilor din ţinuturile nordice. Inalt, vânjos, cu umerii laţi, cu o privire scormonitoare şi o coamă de păr leonină, bogată şi albă. Vorba, răspicată şi sonoră, era mai mereu, însoţită de gesturi prieteneşti, repezite şi puternice. Cu un profil bine conturat, cu o siluetă înaltă şi elegantă, aveai senzaţia că te afli în faţă unui condor coborât din înalturi pentru a ne arăta ce neînsemnaţi suntem noi, oamenii de rând. Erou de poveste, cu o viaţă la fel de plină şi neaşteptată, ca şi fiinţa sa, despre care, cine vrea, poate afla mai multe din cărţile Amintiri şi Portrete şi siluete din lumea operei, pe care Emil Marinescu le-a publicat la Editura Muzicală, în anii 1977 şi, respectiv 1983.

Deşi, nimeni nu ar fi crezut, Emil, cel de-al patrulea copil al soţilor Iancu şi Fulvia 2Marinescu (funcţionar la Căile Ferate şi profesoară), născut la 8 august 1897, în Bucureşti, strada Buzeşti nr. 90, a fost o fiinţă firavă şi  bolnăvicioasă. Tocmai de aceea, toate vacanţele le petrecea la Mihăieşti, un sat de pe lângă Câmpulung Muscel, unde beneficia de aer curat, de ape pentru înot şi de o grădină plină cu legume şi fructe proaspete. După studiile elementare la Şcoala Evanghelică din Bucureşti, pleacă la Liceul de la Pomârla (judeţul Dorohoi), unde se bucură, de asemenea, de un conac cu grădini, locuri de sport şi de profesori care îi asigură o pregătire demnă de orice concurenţă.

La insistenţele familiei, ajunge la Iaşi, la Şcoala de Artilerie, după care, este repartizat la un regiment din Tecuci. In capitala moldavă îl cunoaşte însă pe Dumitru Baziliu, care îi devine primul profesor de canto. Aşadar, în anul 1918, pe vremea directoratului lui Dimitrie Popovici-Bayreuth, este admis la Conservatorul din Bucureşti, impresionând comisia cu aria lui Enzo din opera Gioconda de Ponchielli. Era funcţionar la Înalta Curte de Conturi şi student la canto, coleg cu: Victoria Costescu-Duca, Mimi Nestorescu şi Nicu Apostolescu, la clasa lui Popovici-Bayreuth.

Emil-Marinescu (1)In timpul studenţiei cântă Faust de Gounod şi Tannhauser de Wagner la Opera din Cluj- Napoca şi îl cunoaşte pe Leonard, Prinţul Operetei, în a cărui trupă debutează în lucrarea De-aş fi rege de Adolphe Adam, dar şi în operele: Paiaţe, Cavalleria rusticana, Boema, Traviata şi Rigoletto.

La vârsta de 27 de ani are primele succese în străinătate, la Paris şi Lille, în rolurile Alfredo din Traviata şi Canio din Paiaţe.

Pe scena bucureşteană a apărut în peste 30 de roluri, din 1927 până în anul 1947, când, fără voia sa, a fost scos la pensie, chiar la debutul cu rolul Werther  din opera cu acelaşi nume de Massenet. Sub bagheta lui Alfred Alessandrescu şi în regia lui Panait Victor Cottescu, o avea atunci, ca parteneră, pe Maria Moreanu, femeia care i-a fost alături şi în viaţă, multi ani de zile. De la Carmen, Tosca, Madama Butterfly, Gianni Schicchi şi Dama de pică, la Aida, Trubadurul, Otello, Forţa destinului, Povestirile lui Hoffmann, Manon şi Hughenoţii, de la Liliacul, Andrea Chenier şi Samson şi Dalia , la Lohengrin, Tannhauser şi Maeştrii cântăreţi, Emil Marinescu a lăsat amintiri de neuitat, printr-o voce strălucitoare şi bărbătească, prin accente dramatice pline de expresivitate şi o autoritate scenică triumfătoare. Printre colegi se numărau: Enrichetta Rodrigo, George Folescu, George Niculescu-Bassu, Jean Athanasiu, Alexandra Feraru, Edgar Istraty, Tana Nanescu, Elena Drăgulinescu-Stinghie, Florica Cristoforeanu, Tomel Spătaru, Mircea Lazăr, Maria Snejina, Emilia Guţianu, Mihail Arnăutu, Viorel Chicideanu, Petre Ştefănescu-Goangă şi alţii.

Indurerat de scoaterea la pensie la nici 50 de ani, când vocea mai avea încă forţă, Emil Marinescu părăseşte Romania, pentru zece ani, timp în care susţine spectacole la: Viena, Roma (Terme di Caracalla), Zurich, Venezia (La Fenice), Barcelona (Liceo), Piacenza (Traviata cu Virginia Zeani), Bruxelles, Marsilia, Bologna, Atena, Toulouse, etc.

Se întoarce în 1957, devenind unul dintre renumiţii profesori de canto ai capitalei. Printre cei ce i-au ascultat sfaturile se afla şi tenorul Ionel Voineag, de care îl va lega o frumoasă prietenie, până în anul dispariţiei sale, adică 1986.3

–         Aţi fost pe multe meridiane ale pământului. V-aţi bucurat de colaborarea şi prietenia unor solişti de legendă. Care consideraţi că au fost momentele cele mai semnificative  din cariera dv.?

–         Întâlnirea cu Feodor Şaliapin, pe care l-am auzit mai întâi la Paris şi apoi am cântat pe Faust şi pe falsul Dmitri din Boris Godunov, alături de el, la Bucureşti. Au fost apoi, cele şase luni de pregătire petrecute la Berlin, în 1931, în vederea interpretării lui Lohengrin, sub supravegherea profesorului Kunwald.

N-o pot uita pe frumoasa şi modesta Maria Caniglia căreia îi datorez multe dintre spectacolele mele în Italia, după cum, nu este de uitat eşecul debutului meu la Scala, în Carmen, pentru că nu eram înscris în sindicatul artiştilor italieni, deci nu aveam permis de lucru.

      –    În Catania, oraşul lui Bellini aţi cântat Aida de Verdi la inaugurarea teatrului  de 6000 de locuri din curtea Castelului din Enna. După aceea au venit  şi cele opt reprezentaţii cu aceeşi operă la Cairo şi Alexandria, în Egipt.

      –   Da. Am fost Radames alături de o altă legendă a cântului, soprana franceză Gina Cigna, iar la Enna, trebuie să ştiţi că, la stabilirea acusticii acelui impunător teatru, situat la 1100 metri altitudine, contribuise cu vocalizele sale, compatrioata  noastră Stella Roman.Cu ea m-am întâlnit şi pe scenă, la Parma, tot în Aida.

emil-marinescu

 –   În 1939, pe vaporul Marco Polo, făceaţi parte dintr-o mare companie de operă care pleca în Egipt, sub bagheta lui Antonino Votto. Dvs.  urma sa fiţi Radames,  alături de Elena Nicolai şi Mario Basiola, iar Otello, Lohengrin şi Manrico era…  tenorul Aureliano Pertile. Cum era el ca om şi interpret?

–         Foarte gentil, prietenos, fără fasoane. Dulceaţa glasului şi ardoarea scenică erau venite din adâncul sufletului. Poate de aceea, Toscanini îl dădea ca exemplu celor din orchestră.

Mi-au fost dragi şi spectacolele de Otello, cântate la: Praga, Brno, Novarra, Zurich, Gand, Oran, Marsilia (cu Regine Crespin), Cagliari şi Cesena (alături de Renata Tebaldi).

Am multe amintiri şi de la San Remo, din anii 1940-1941, când am fost din nou eroul verdian din Aida, în compania Ginei Cigna şi a unei splendide voci de atentică mezzosoprană, spaniola Aurora Buades. După un spectacol susţinut aici, m-a felicitat Tita Ruffo, bucurându-mă apoi multe zile, de ospitalitatea vilei sale  din oraş.

Dintre partenerii români, consider că am făcut o pereche ce va rămâne vie, sper, 4pentru mult timp, cu Maria Moreanu, o minunată femeie şi artistă, pe care nu contenesc s-o admir şi alături de care mă simt împlinit. Ea a creat repere de ardere scenică în: Carmen, Charlotte, Amneris, Azucena, Contesa din Dama de pică.   (interviu pentru Radio, anul 1976)

Emil Marinescu, un mit în epopeea cântului românesc, un bărbat încărcat de energie, călăuzit de principii pline de  adevăr, dintre care, la loc de frunte era acela că un cântăreţ trebuie să aibe inima în flăcări, dar capul limpede şi să fie conştient de imperfecţiunea sa.

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/08/Emil-marinescu-rev.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/08/Emil-marinescu-rev-150x106.jpgRevista MuzicalaRecenziiAlexandra Feraru,Edgar Istraty,Elena Drăgulinescu-Stinghie,Elena Nicolai,EMIL MARINESCU,Emilia Guţianu,Enrichetta Rodrigo,Florica Cristoforeanu,George Folescu,George Niculescu-Bassu,Gina Cigna,Ionel Voineag,Jean Athanasiu,Maria Caniglia,Maria Snejina,Mario Basiola,Mihail Arnăutu,Mircea Lazăr,Petre Ştefănescu Goangă,Stella Roman,Tana Nanescu,Tomel Spătaru,Viorel Chicideanu
Un erou de poveste, un mit în epopeea cântului românesc Când l-am cunoscut avea aproape 80 de ani. Parcă era coborât din miturile stranii ale vikingilor din ţinuturile nordice. Inalt, vânjos, cu umerii laţi, cu o privire scormonitoare şi o coamă de păr leonină, bogată şi albă. Vorba, răspicată şi...