001_Elena_SimionescuSoprana ELENA SIMIONESCU este una dintre personalităţile pe care le-am admirat timp de aproape două decenii, încă de la primele sale apariţii pe scena Operei Române din Bucureşti, în aproape toate rolurile interpretate şi în multe din apariţiile sale pe scenele de concert dar şi în emisiunile de televiziune care acordau spaţii ample muzicii de toate genurile.

Absolventă a Conservatorului de Muzică din Bucureşti la Clasa de Canto a marii artiste şi profesoare Arta Florescu, şi-a început cariera la Teatrul Liric din Constanţa în anul 1963 activând pe această scenă timp de patru stagiuni de-a lungul cărora a fost protagonista unor importante premiere. După debutul absolut în rolul Gilda din „Rigoletto” de Verdi (11 ianuarie 1964), la nicio lună distanţă, a urmat un alt debut în rolul Violetta Valery din „Traviata” de Verdi (5 februarie 1964) pentru ca după trei săptămâni să debuteze în Norina din „Don Pasquale” de Donizetti (26 februarie 1964); după o lună şi trei săptămâni a urmat debutul în Musetta din „Boema” de Puccini (15 aprilie 1964); deci prima sa stagiune artistică a lansat-o pe Elena Simonescu în patru roluri de înaltă cotă virtuozistică şi cu profiluri diferite atât vocal cât şi teatral. Este demn de subliniat faptul că, angajată în luna octombrie 1963, după trei luni de acomodare la viaţa unui teatru de repertoriu, de studiu preparator şi de repetiţii cu pianul, Elena Simionescu a realizat aceste patru debuturi importante şi complexe într-un arc de timp de trei luni, la efectiv zece luni de la absolvirea Conservatorului. Cu excepţia unui alt debut din repertoriul teatrului cu rolul Rosina din „Bărbierul di Sevilla” de Rossini (25 iulie 1965, alături de David Ohanesian în rolul Figaro, Constantin Gabor în rolul Don Bartolo şi Nicolae Florei în rolul Don Basilio, oaspeţi bucureşteni de prestigiu invitaţi la Constanţa), toate celelalte debuturi ale sopranei Elena Simionescu au fost în premierele teatrului ceea ce confirmă că, încă de la prima stagiune a carierei sale, artista s-a afirmat puternic devenind unul dintre numele importante ale Teatrului Liric din Constanţa. Aceste premiere au fost: „Motanul încălţat” de Cornel Trăilescu (rolul titular, 5 septembrie 1964), „Voievodul ţiganilor” de Strauss (rolul Arsena, 16 ianuarie 1965), „Martha” de Flotow (rolul Lady Harriet Durham, 11 septembrie 1965), „Bal la Savoy” de Abraham (rolul Madeleine, 17 ianuarie 1967), „Liliacul” de Strauss (rolul Adela, 12 august 1967). Colaborarea la Constanţa cu regizorii Jean Rânzescu şi Panait Victor Cottescu sau cu artiştii invitaţi precum Nicolae Herlea, David Ohanesian, Valentin Teodorian, Nicolae Florei, Constantin Gabor şi mulţi alţii, a făcut ca numele tinerei soprane să fie cunoscut şi superlativ comentat în cercurile Operei Române din Bucureşti unde avea să fie angajată la începutul stagiunii 1968/1969.

Elena Simionescu a fost prim solistă a Operei Române din Bucureşti timp de douăzeci 002_Simionescu_Rosinade stagiuni în care a interpretat douăzeci şi unu de roluri de mare diversitate stilistică şi teatrală în următoarea ordine cronologică a debuturilor: Gilda din „Rigoletto” de Verdi (11 octombrie 1968), Rosina din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini (13 octombrie 1968), Constanţa din „Răpirea din Serai” de Mozart (23 noiembrie 1968), Adela din „Liliacul” de Strauss (1 decembrie 1968), rolul titular din „Motanul încălţat” de Trăilescu (29 decembrie 1968), Norina din „Don Pasquale” de Donizetti (23 mai 1969), Violetta Valery din „Traviata” de Verdi” (21 februarie 1970), Despina din „Cosi’ fan tutte” de Mozart (15 ianuarie 1971 – reluarea producţiei în regim de premieră), Pamina din „Flautul fermecat” de Mozart (9 iunie 1972 – premieră), Luxiţa din „Bălcescu” de Trăilescu (18 noiembrie 1974), Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach (17 ianuarie 1975), Margareta din „Faust” de Gounod (17 aprilie 1977), Iulia din „Dragoste şi jertfă” de Trăilescu (21 august 1977 – premieră), Mimi din „Boema” de Puccini (19 noiembrie 1977), Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo (4 martie 1978), Hanna din „Conacul cu stafii” de Moniuzsko (18 ianuarie 1979 – regia producţiei a fost asigurată de marea soprană poloneză Maria Foltyn), Cio Cio San din „Madame Butterfly” de Puccini (4 septembrie 1980), Ileana din „Horia” de Bretan (21 septembrie 1980), Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky (1 aprilie 1981), Beatrice din „Vedere de pe pod” de Rossellini (5 februarie 1982 – premieră – spectacol scos din repertoriu după două reprezentaţii din motive administrative şi economice legate de drepturile de autor), Ziţa din „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu (23 iunie 1985). Am dorit ilustrarea repertoriului în ordinea cronologică a debuturilor pentru a releva gradul intensităţii de activitate al acestei mari artiste. Aşa cum la Constanţa, în prima stagiune, într-un arc de timp foarte scurt a realizat patru debuturi în roluri dificile şi complexe, la fel la Bucureşti, în prima sa stagiune, într-un arc de timp de două luni şi jumătate a realizat cinci debuturi – patru roluri deja interpretate şi unul nou. Pe scena Operei Române din Bucureşti a colaborat cu toţi artiştii teatrului din acea perioadă.

Elena Simionescu a avut şi o bogată activitate concertistică: opere în concert (rolul Ilia din „Idomeneo” de Mozart, rolul Sofia din „Il Signor Bruschino” de Rossini, rolul Galatheea din „Acis şi Galatheea” de Händel, rolul Norina din „Don Pasquale” de Donizetti), muzică vocal simfonică şi de cameră (Simfonia a IX-a de Beethoven, Sinfonia Primăverii de Britten, Wesendonck Lieder de Wagner, Cântece Scoţiene de Beethoven, Cântece din Andaluzia de Jose M. Lamaňa), muzică preclasică (Caccini, Monteverdi, Paisiello, Scarlatti, Pergolesi, Gluck, Veracini), lieduri (Haydn, Mozart, Schubert, Brahms, Fauré, Chausson, Messiaen, Grieg, Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Rahmaninov, Prokofiev, Enescu, Brediceanu, Jora, Ciortea, Alessandrescu, Jerea, Gheciu, Lerescu, Nemescu); a realizat înregistrări de Radio, Televiziune şi discuri Electrecord („Liliacul” de Strauss, selecţiuni cu Ion Dacian, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian) cu arii şi scene din opere şi operete, romanţe, canzonette şi piese de divertisment; a participat la coloana muzicală a filmului „Mama” regizat de Elisabeta Bostan în 1977.

Soprana Elena Simionescu s-a afirmat şi în importante teatre din Franţa, Belgia, Austria, Germania, Cipru, Rusia (fosta Uniune Sovietică), Jugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria. Atât în ţară cât şi în străinătate, a colaborat cu dirijorii Siegfried Köhler, Peter Paul Fuchs, Mladen Basic, Zelyko Straka, Redendor Romero, Kazimierz Pustelak şi a avut parteneri pe Albert Voli, Giuseppe Todaro, Manlio Rocchi, Eric Tappy, Zvonimir Krnetic, Pekin Kirgiz, Jules Bastin, Sergej Kopčak.

Pentru meritele deosebite ale carierei sale artistice, Elena Simionescu a fost distinsă cu „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer acordat de Preşedintele României în anul 2004 şi a fost onorată cu Diplome de Excelenţă conferite de către Opera Naţoinală din Bucureşti în 2004, 2006, 2011. Numele său figurează în apariţii enciclopedice prestigioase precum „Who’s who in the Opera” (1976 New York, 1984 Cambridge) şi „Who’s who in the Music” (1987, 1996 Cambridge)

005.Simionescu_ViolettaÎncă de la primul spectacol („Traviata” de Verdi) pe care l-am urmărit în interpretarea sopranei Elena Simionescu am fost impresionat de sonoritatea vocii sale dovedind incidenţa unei penetranţe puternice manifestate în totalitatea nuanţelor sonore de la pianissimo la fortissimo; culoarea timbrală era plină de strălucire cu inflexiuni solare intense în expresivităţile expansive sau cu tente selenare în emotivitatea profundă a unei cantilene impecabil integrate în linia frazării elegante şi de mare precizie muzicală. Violetta Valery este unul dintre cele mai complete şi complexe roluri de soprană deoarece vocalitatea sa cuprinde totalitatea exigenţelor virtuozistice ale profilului liric lejer şi de coloratură, liric de linie şi spinto cu disponibilităţi dramatice. În timp, urmărind-o în celelalte apariţii ale sale la Opera din Bucureşti sau pe scenele de concert, la radio ori la televiziune, am remarcat un anumit cult al parametrului de vibrato a cărui dozare era foarte variabilă, de la un vibrato dens plin de tensiune afectivă până la o anumită compactizare a sa într-un profil kopfstimme de rezonanţă nonvibrato aplicat în roluri mozartiene sau în rolurile de Belcanto din Rossini şi Donizetti. Un alt aspect artistic care m-a impresionat la marea artistă Elena Simionescu a fost extraordinara diversitate repertorială: clasicism, belcanto, romantism italian, romantism francez, romantism german, romantism slav, verism, operă contemporană a secolului al XX-lea; a abordat în total 26 de roluri, 23 în operă şi 3 în operetă, dintre care 18 roluri operistice din creaţia universală şi 5 din creaţia românească ale unui număr de 17 autori dintre care 3 compozitori români. Un anumit număr de stagiuni, Elena Simionescu a interpretat simultan roluri foarte diferite precum Violetta Valery, Rosina, Gilda, Pamina, Margareta, Cio Cio San; această interpretare simultană în cursul stagiunilor conferă performanţelor sale artistice o valoare superioară sub semnul unui echilibru tehnic deosebit conjugat cu o maleabilitate estetică aderentă stilistic specificului muzical dorit de compozitori respectivelor personaje.

În memoria mea afectivă mi-au rămas extrem de multe ipostaze vocale şi 003_Simionescu_Despinascenice ale acestei mari artiste, momente de artă profundă şi sinceră pe care le retrăiesc cu mare plăcere în clipele în care mă las învăluit de amintiri. Rigoarea trainică aplicată echilibrului vocal, fidelităţii muzicale şi sobrietăţii expresive, se manifesta plenar în vocalitatea Paminei iar în aria personajului, Elena Simionescu oferea o impecabilă lecţie de stil care entuziasma publicul la fiecare spectacol cu „Flautul femecat” de Mozart. Lirică, duioasă, de o pasionalitate care megea până la sacrificiul final, o caracteriza pe Gilda din „Rigoletto” de Verdi în contextul virtuozistic al unor agilităţi şi coloraturi desăvârşite admirabil calibrate însă pe filonul teatral spumos şi chiar comic în personajele Rosina din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, Norina din „Don Pasquale” de Donizetti sau Despina din „Così fan tutte” de Mozart. Linia majestuoasă a romantismului francez, cu cantilena unui intimism profund cu expansiune într-o agilitate integrată cu gust în dramatismul personajelor, am admirat-o în Margareta din „Faust” de Gounod şi Antonia din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach. Iar în romantismul slav (Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovsky şi Hanna din „Conacul cu stafii” de Moniuzsko), Elena Simionescu oferea arta unei încântătoare sonorităţi timbralizate în multiple inflexiuni expresive perfect calibrate modulaţiilor tonale menţinând, de asemenea, echilibrul dintre rigoarea muzicală şi pasiunea temperamentală spre triumful spiritului melodic. Verismul Elenei Simionescu încânta publicul prin aceiaşi pasionalitate echilibrată prin rigoarea virtuozistică, dozând cu rafinament şi precizie momentele dramatice coerent desfăşurate către momentele culminante care erau intens aplaudate de public în Mimì din „Boema” de Puccini şi Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo.

În tot ce a creat Elena Simionescu şi am admirat continuând să aprofundez în timp graţie memoriei afective, am localizat doi poli opuşi care marchează ambitusul artistic al său. Un pol se află în actul al treilea din „Madame Butterfly” de Puccini, în momentul când Cio Cio San interpretează fraza: „ … chiar lui voiesc să-l dau dar să vină el să-l ceară … „ („ … a lui lo potrò dare se lo verrà a cercare … “); în această frază, vocalmente plasată în aşa numita octavă inferioară a vocii, Elena Simionescu realiza un moment de o intensitate dramatică extraordinară, pe un fond de calm, cu o sonoritate plină dar în mezzoforte, cu o expresie timbrală de mare forţă sugestivă participând cu o emoţie care îi declanşa două firişoare de lacrimă pe care spectactorii din primele rânduri şi loji le remarcau impresionaţi; inflexiunile timbrale pe cuvintele „dar să vină el să-l ceară” sugerau perfect ultima exigenţă etică a unei femei îndrăgostite care decidea să-şi sufoce pasiunea şi dragostea de mamă în fatalul „harakiri”. La polul opus se află Adela din „Liliacul” de Strauss; chiar de la începutul primului act, când apare în scenă în postura unei subrete sexy, Elena Simionescu încânta cu o cascadă alternând râsul şi agilitatea vocală; în timp ce citea scrisoarea, sublinia cu mult farmec frazele „ … hai nu face pe timida, aşa-mi scrie sora Ida … „ şi privea publicul într-o complicitară interlocutorialitate în care strălucirea privirilor se acorda cu incandescenţa unui vibrato exploziv; avea un costum care îi punea în evidenţă formele şi picioarele ce stimulau … apetitul „conaşului” Eisenstein interpretat de Valentin Teodorian ce o ciupea foarte … serios în cât Adela exclama un „ah!” perfect impostat sub privirile geloase ale … „coniţei” Rosalinda intepretată de Magda Ianculescu; iar publicul se amuza copios şi eu aşteptam cu poftă aceste momente înainte de fiecare spectacol.

Am dorit să omagiez personalitatea acstei extraordinare artiste a Operei Române din Bucureşti care, împreună cu întreaga generaţie din care a făcut parte, a marcat o perioadă istorică în care muzica şi cultura stilistică ofereau bucurie publicului şi prilej de educaţie tinerilor. I-am propus şi un interviu pentru ca publicul de atunci şi cel de astăzi să aibe plăcerea unui impact direct cu personalitatea sa umană şi artistică. A acceptat cu mare plăcere, s-a exprimat cu pasiune, a formulat cu rigoare şi respect minuţios, detailat, organizat, faţă de oamenii şi evenimentele care au determinat drumul său în viaţă şi în artă.

 

  • Unde v-aţi născut, cine au fost părinţii dumneavoastră, care era atmosfera de familie şi în ce măsură această atmosferă a fost determinantă pentru viitorul dumneavoastră social şi profesional? La ce vârstă şi în ce împrejurare aţi avut primul contact cu Muzica şi aţi remarcat că este cu totul specială pentru fiinţa dumneavoastră?

 

M-am născut în Bucureşti, la 23 aprilie 1937, ora 13,30 la Maternitatea Filantropia. Părinţii: Gheorghe şi Rozica Simionescu. Atmosfera de familie ?!?! Am şi acum nostalgia „primei” mele copilării, împreună cu părinţii mei minunaţi care s-au iubit de la prima lor întâlnire în anul 1932 şi s-au căsătorit. Foarte multă dragoste, tandreţe, devotament şi, mai ales, bucuria de a trăi viaţa alături de prieteni foarte buni şi mai ales iubitori de muzică într-o casă frumoasă, cu „marchiză”, cu grădină plină de flori şi cu un chioşc în care mă jucam cu doi prieteni, frate şi soră, Bebe şi Ţuca, cu pisicuţele, cu căţelul Picu. Era, atunci, raiul meu. Dar a venit 4 aprilie 1944 cu bombardamentele cumplite şi ne-am refugiat în comuna Bolintinu din Vale, la aproximativ 26 de kilometri de Bucureşti, unde naşii mei de botez aveau rude. Dar şi mai rău a fost la 7 mai 1944 când raiul meu a dispărut. Casa noastră şi a altor vecini a fost bombardată şi incendiată. Iată doi părinţi, de 33 şi 37 de ani, cu un copil de 7 ani, cu câteva lucruri, o maşină şi un căţel. Cu toate acestea, părinţii mei au încercat să mă ferească de durerea lor dar, chiar copil fiind, mi-am dat seama că ceva se întâmplă, mai ales că o suprindeam, adesea, pe mama mea plângând. Chiar dacă au luat totul de la zero, atmosfera a revenit treptat la acea pe care am deschis ochii: cu prieteni, cu muzica de la radio-ul salvat, patefonul, discurile. Atmosfera social politică se deteriora, dar atmosfera din casele pe care am fost obligaţi să le schimbăm se menţinea senină şi, totuşi, se … cînta. Tatăl meu avea o voce obişnuită dar cu ureche muzicală. Mama mea avea o voce mică, cânta sau, mai degrabă când credea că nu o aude nimeni, îngâna melodii la modă în acea vreme, „De ce nu vii când castanii înfloresc”, „Un glas din umbră”, ori arii precum aria lui Mimi’ din primul act al operei „Boema” de Puccini, arii din „Văduva veselă” de Lehar, titluri frecventate de iubitori de muzică. Părinţii mei au fost foarte fericiţi atunci când, la 5 – 6 ani, am început să reproduc de la radio diverse melodii şi chiar „Un bel di’ vedremo” !!!! …

 

  • Când s-a făcut remarcată pentru prima dată vocea în fiinţa dumneavoastră şi în aprecierile celorlalţi?

 

La şcoală, în cursul primar, 1944 – 1948, când învăţătoarea m-a dus la un concurs muzical şcolar, am oţinut premiul al II-lea pentru canto; premiul I îl obţinuse un băieţel care cânta la vioară.

 

  • Care este primul spectacol de operă la care aţi asistat, la ce vârstă şi cu ce impresii aţi rămas?

 

Primul spectacol la Opera Română (Teatrul Regina Maria) la care am asistat a fost imediat după terminarea războiului când Opera şi-a reluat activitatea şi a fost un spectacol de balet: „Fântâna din Baccisarai” de B.V.Asafiev. Imaginile care mi-au rămas din acel spectacol a fost intrarea lui Ghirei călare pe un cal adevărat răpind-o pe Maria; de asemenea m-a impresionat finalul când, tot Ghirei, plânge la fântână. Primul spectacol de operă la care am asistat este legat de o colegă de şcoală, Luminiţa Popescu, care lua lecţii de pian. Tatăl ei, general de armată la vemea aceea, 1948 – 1951, primea invitaţii la spectacole. Deci, cred că eram în clasa a IV-a primară când, eu şi colega mea, am fost duse cu maşina generalului la spectacolul cu opera „Madame Butterfly” de Puccini cu Valentina Creţoiu, Ionel Tudoran, Şerban Tassian, artişti pe care i-am cunoscut bine mai târziu. Eu şi colega mea, două copile uimite, fermecate şi plângând la final, în centrul stalului, rândul al doilea … două copile care nu se mai îndurau să plece … Dar a venit şoferul să ne ia şi vraja … s-a topit … Următorul spectacol, tot împreună cu colega mea, a fost dipticul „Cavalleria rusticana” de Mascagni şi „Paiaţe” de Leoncavallo. Din aceste două spectacole, a rămas în memoria mea doar Prologul la „Paiaţe” interpretat de Maestrul Petre Ştefănescu – Goangă. Am şi acum în minte imaginea bărbatului corpolent, cu o mantie neagră, interpretând această minunată arie, cu o dicţie impecabilă, dar mai ales căldura vocii sale catifelate, nuanţele şi legato-urile frazelor muzicale. Nu voi uita niciodată!

 

  • Când aţi conştientizat convingerea că veţi deveni artistă lirică şi aţi decis să studiaţi canto?

 

Nu ştiu exact când am conştientizat convingerea că vreau să devin artistă lirică dar ştiu că, în momentele trăite la aceste spectacole, doream să fiu şi eu, acolo, pe scenă.

 

  • Cine a fost primul îndrumător al vocii dumneavoastră şi în ce mod v-a influenţat gândirea şi viitorul profil artistic şi, eventual, uman?

 

Când am trecut în clasa a V-a elementară, secundară cum se numeşte acum, şi la fiecare materie de studiu aveam câte o profesoară, profesoara de muzică era Doamna Dinu, prima soţie a Maestrului Dinu Selian; această profesoară m-a dus la Palatul Pionierilor abia înfiinţat atunci şi aflat la Palatul Cotroceni unde se organiza corul de copii. Acolo l-am cunoscut pe Maestrul Stelian Olariu, tânăr dirijor la acea vreme, şi care a fost primul meu îndrumător într-ale cântului împreună cu compozitorul Radu Şerban şi pianistul acompaniator Nicolae Bucur. Maestrului Stelian Olariu îi sunt recunoscătoare pentru profesionalismul său prin care impunea multă disciplină, punctualitate, rigoare, dar mai ales pasiunea pentru muzica bine făcută. Aceste principii se completau cu principiile profesoarelor care m-au instruit în şcoala primară, secundară, liceu teoretic, unde am frecventat şcoli pentru fete cu profesoare. La repetiţiile Maestrului Stelian Olariu venea Maestrul Marin Constantin, dirijorul şi directorul Ansamblului de Tineret. În anul 1953, când aveam deja 16 ani şi depăşisem vârsta pionieratului, Maestrul Marin Constantin mi-a propus să devin membra Ansamblului de Tineret; m-am prezentat în toamnă la o audiţie unde am avut şansa să fiu ascultată de marea artistă, mezzosoprana  Maria Snejina care era Consilier pentru Canto. Nu pot uita ce mi-a spus Doamna Snejina la prima întâlnire: „Domnişoară, trebuie să te gândeşti serios dacă vrei să faci o carieră de artistă lirică. Ai o voce frumoasă, naturală, eşti muzicală. Gândeşte-te! După ce termini liceul, să dai examen la Conservator!”. Acelaşi îndemn l-am primit şi din partea Maestrului Marin Constantin şi le sunt amândurora recunoscătoare. Acasă părinţii mei s-au bucurat foarte mult şi, din acel moment, au fost alături de mine sprijinându-mă pentru carieră şi în carieră, dar şi în viaţă, până la plecrea lor din această lume. Cu această stare de spirit am fost admisă în acest Ansamblu în care am activat opt ani de zile şi cu care am realizat şi prima mea înregistrare la Radiodifuziune cu partea de solo a lucrării „Ce te legeni codrule” de Gheorghe Skeletti la 29 aprilie 1957, la mai puţin de o săptămână de la împlinirea vârstei de 20 de ani …

 

  • Ce amintiri aveţi de la examenul de admitere la Conservator, cine era în comisie şi care era starea dumneavoastră de spirit la impactul cu exigenţele abordate?

 

Am absolvit Liceul Teoretic „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti în regim de zece clase conform reformelor învăţământului din acea perioadă. În vara anului 1954, cu diploma de bacalaureat, de „maturitate”, aşa cum se numea atunci, şi cu alte acte necesare, am mers la Conservator care avea sediul pe Strada Lipscani, pentru înscrierea la examenul de admitere la Secţia de Canto. Secretara îmi spune că nu mă poate înscrie deoarece am doar 17 ani şi că regulamentul prevede înscrierea la Canto la împlinirea vârstei de 18 ani; mă sfătuieşte să merg la Liceul de Muzică (Şcoala Tehnică de Muzică aşa cum se numea la vremea aceea) pe strada Principatele Unite. Am mers imediat să mă înscriu; am dat o probă examinatoare şi am reuşit fiind admisă la Clasa Doamnei Eugenia Elinescu cu care am lucrat tehnică vocală, impostaţie, respiraţie, repertoriu. A fost o perioadă în care am învăţat foarte multe, am avut primele apariţii în faţa publicului, la Sala Dalles, cu arii din opere şi operete, lieduri, etc.

Se întâmpla în vara anului 1958. Amintirea de la examenul de admitere de la Conservator ? Multă grijă deoarece cu o săptămână înainte făcusem o amigdalită pultacee. Îmi trecuse, dar aveam o teamă, plus emoţiile, conştiente sau nu, erau emoţii mari. În comisie erau profesorii de canto: Arta Florescu, Ana Tălmăceanu, Petre Ştefănescu – Goangă, Constantin Stroescu, Viorel Ban, George Ionescu şi decanul Facultăţii de Instrumente şi Canto, Serafim Antropov.

 

  • Aţi fost studenta clasei de canto a sopranei şi profesoarei Arta Florescu, personalitate proeminentă a şcolii româneşti de canto. Cum a fost prima întâlnire? Ce fel de sistem de lucru v-a aplicat?

 

Prima întâlnire cu Doamna Arta Florescu a fost la începutul anului universitar, la 1 octombrie 1958. A fost o întâlnire cu mari emoţii deoarece, mergând des la spectacolele Operei, am văzut-o pe Doamna şi am simţit instinctiv atât valoarea vocii sale cât şi complexitatea personalităţii artistice. Fiind început de an, erau prezente în clasă studentele din toţi anii de studiu. Am fost prima ascultată: câteva date personale (notate în caietele sale de evidenţă pedagogică) şi apoi vocalize. Sistemul de lucru era clar: fiecare studentă primea la începutul anului repertoriul care trebuia studiat semestrial. Apoi, la fiecare oră, mai ales în primii doi ani, vocalize cu Doamna şi repertoriul care era ca temă pentru ora respectivă. S-a vorbit foarte mult despre severitatea Doamnei; da, era severă şi se supăra dacă cineva venea cu „lecţia neînvăţată”. În rest, cerea respect, punctualitate, disciplină. Aprecia studentele care rămâneau în clasă când lucra cu celelalte studente. Doamna Arta Florescu spunea: „puteţi învăţa multe şi din greşelile altor colege!”. Sub aspect uman, cu mine a fost foarte atentă şi îmi dădeam seama că îi făcea plăcere să lucreze cu mine, iar eu încercam să nu o dezamăgesc. Doamna Arta Florescu reprezintă o epocă în Operă şi în Şcoala de Canto românească. Timp de trei decenii a strălucit pe scena Operei Române din Bucureşti, pe scene internaţionale şi, totodată, cu dăruire şi competenţă a pregătit generaţii succesive de artişti. Cred că nu greşesc dacă afirm că a conferit faimă mondială Şcolii de Canto din România prin numărul foarte mare de studenţi care au devenit artişti consacraţi pe scenele cele mai mari de operă din toată lumea. Statisticile istorice şi enciclopedice dovedesc acest adevăr important.

 

  • Ce alte personalităţi artistice şi pedagogice au contribuit la formarea şi perfecţionarea dumneavoastră în cursul studiilor de Conservator şi în prima etapă a carierei artistice?

 

Am avut marea şansă de a veni în contact şi a lucra cu mari personalităţi: la Clasa de Canto am lucrat cu Doamna Arta Florescu şi Doamna Ioana Minei, pianistă corepetitoare, un om deosebit, cu multă răbdare, căldură sufletească şi foarte delicată. La Clasa de Operă am lucrat cu Maeştrii Jean Rânzescu, Hero Lupescu, Constantn Bobescu, Silviu Panţâru. La Clasa de Oratoriu am lucrat cu Maestrul Aurel Alexandrescu şi cu Doamna Miriam Marbe. Am mai lucrat cu maeştrii Victor Giuleanu (Teorie şi Solfegiu), Dumitru Bughici (Forme muzicale), Mihail Marta (Machiaj), A. Pellegrini (Scrimă scenică), neuitata Doamna Ana Molnar (Dans scenic), Radu Constantinescu (Pian auxiliar), George Ionescu (Metoda predării Cântului, anul al IV-lea). O menţiune specială se cuvine pianistului Albert Guttman ales de Doamna Arta Florescu pentru pregătirea participării la ediţia septembrie 1961 a Concursului Internaţional de Canto din cadrul Festivalului „George Enescu”. Iniţial am fost suprinsă de această alegere mai ales că întreg repertoriul îl preparasem cu pianista de la clasă; ulterior, lucrând cu Albert Guttman am înţeles motivele alegerii făcute de Doamna Arta Florescu. Guttman s-a dovedit a fi un pianist modest, foarte muzical, sensibil şi atent cu partenerul de pe scenă. Colaborarea cu acest mare pianist a însemnat pentru mine urcarea pe o treaptă foarte specială. În prima etapă a carierei mele artistice, septembrie 1963 – septembrie 1967, la Teatrul Liric din Constanţa, am colaborat cu Maeştrii dirijori Constantin Daminescu şi Liviu Florea, cu regizorii Gheorghe Bărbulescu (fost asistent al Maestrului Jean Rânzescu) şi Ion Drugan (pentru operetă). O întâlnire cu totul specială a fost aceea cu regizorul Panait Victor Cottescu cu ocazia montării operei 006.Simionescu_Violetta_Herlea„Motanul încălţat” de Cornel Trăilescu a cărei premiere a fost sâmbătă 5 septembrie 1964. Dintre artiştii invitaţi ai Teatrului Liric din Constanţa în acea perioadă de început a carierei mele, am avut ocazia să îi am ca parteneri de scenă pe Valentin Teodorian, Ion Buzea, Corneliu Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Nicolae Herlea,   Octav Enigărescu, Lucia Stănescu, Constantin Gabor, Nicolae Florei, David Ohanesian şi pe Francisc Dinier de la Opera din Cluj cu prilejul pregătirii producţiei cu „Martha” de Flotow a cărei premieră a avut loc la 11 septembrie 1965. Minunaţii artişti pe care i-am evocat, veneau pe perioada de vară, în lunile iulie şi august, realizând spectacole speciale.

 

  • Aţi avut unul sau mai multe modele de inspiraţie pentru formarea şi devenirea dumneavoastră? În caz afirmativ, cine au fost aceste personalităţi?

 

Da, am avut mai multe modele: Doamna Arta Florescu în primul rând, Doamnele Magda Ianculescu şi Iolanda Mărculescu pentru rolurile pe care urma să le … „atac”. Dn păcate, pentru generaţia mea, singurele surse de informare erau radio-ul şi câteva discuri. Îmi amintesc cât de mult am ascultat o înregistrare cu Anna Moffo în perioada în care pregăteam rolul Violettei Valery din „Traviata” de Verdi. Am fost fascinată de interpretările Mariei Callas, de tehnica aproape instrumentală a celei care a fost Joan Sutherland, de minunata voce a Renatei Tebaldi sau de fenomenul care a fost Mado Robin.

 

  • Ce colegi de Conservator aţi avut şi ce fel de cariere au realizat?

 

Ileana Cotrubaş – carieră internaţională. Carmen Hanganu – repartizată la Teatrul Liric din Braşov, după câţiva ani a plecat în străinătate; este o profesoară apreciată. Lucreţia Popescu-Covali – soprană lirico spinto, repatrizată la Teatrul Liric din Constanţa unde a rămas până la pensionare; a avut şi contracte în străinătate. Lucia Juvara – mezzsoprană, repartizată la Teatrul Liric din Braşov, oraşul său natal, unde a avut o carieră foarte scurtă din cauza faptul că şi-a pierdut viaţa într-un accident de circulaţie. Ion Moraru, tenor – profesor la Constanţa. Iosif Buibaş, bas – repartizat la Teatrul Liric din Constanţa unde a activat până în anii ’70 când a plecat cu familia în străinătate. Ioan Pop, bariton – carieră pedagogică, profesor la Conservatorul din Bucureşti, decedat. Gheorghe Pialoga, bas – a plecat din ţară şi nu avem alte informaţii. Marcel Ionescu, tenor liric – repartizat la Teatrul Liric din Galaţi. Dumitru Ilinescu, tenor – profesor de canto la Şcoala Populară de Artă. Antoniu Fusan, tenor liric – plecat di ţară. Haralambie Dumitrache, bariton – repartizat la Ansamblul Armatei din Bucureşti. Nona Muzinchievici, soprană lirică – plecată din ţară. Ramon Santana, bas din Cuba – angajat la Opera din Havana.

 

  • Vorbiţi-mi despre anumite momente şi aspecte care au marcat evoluţia Dvs. în timpul studiilor.

 

Îmi amintesc că, după etapa a II-a a Concursului Internaţional de Canto „George Enescu” din septembrie 1961, mi s-a spus că, în cadrul discuţilor juriului, tenorul Dimiter Uzunov ar fi spus: „Da, este o voce de soprană lirică – lejeră naturală, foarte muzicală, cu temperament şi prezenţă scenică”. La etapa a III-a am interpretat acompaniată de Albert Guttman liedul „Domnişoarelor leneşe la scris” de Enescu şi aria Violettei din actul I al operei „Traviata” de Verdi acompaniată de Orchestra Cinematografiei dirijată de Carol Litvin. La acest Concurs am fost distinsă cu Premiul al III-lea şi Medalia de Bronz.

Un alt moment se referă la o lecţie la Clasa de Operă, cred că era în anul al IV-lea, un coleg, tenor, insista pe o acută, dorind să arate de ce este în stare. Maestrul Jean Bobescu l-a oprit şi ne-a spus: „Aveţi grijă la cei trei prea: prea mult, prea tare, prea sus.

 

  • Care a fost debutul ca artist liric pe scena unui teatru?

 

Debutul ca artist liric a fost la Teatrul Liric din Constanţa, sâmbătă 11 ianuarie 1964, în rolul Gilda din opera „Rigoletto” de Verdi. În distribuţie figurau: Richard Deutsch (Ducele de Mantua), Nicolae Constantin, un bariton foarte bun (Rigoletto), Sofronie Cadariu (Sparafucile), Bucura Iordăchescu (Maddalena), Magdalena Daminescu (Giovanna), George Ionescu (Monterone), Elizeu Simulescu (Marullo), Ion Fira (Borsa), Iosif  Buibaş (Contele Ceprano), Iolly Eged (Contesa Ceprano), Cornelia Marinică (Pajul). Dirijor a fost Constantin Daminescu iar regizor Gheorghe Bărbulescu. Am fost onorată de faptul că, la spectacolul următor, după zece zile, la 21 ianuarie, rolul titular a fost interpretat de Maestrul Petre Ştefănescu – Goangă.

 

  • Ce raport psihologic aţi avut cu emoţia faţă de parteneri şi faţă de public la începutul carierei? Cum s-a transformat această emoţie în timp? Cum s-a manifestat această emoţie la ultimul spectacol al carierei?

 

De când mi-am început activitatea la Teatrul Liric din Constanţa în octombrie 1963 duăp absolvirea Conservatorului, am fost foarte bine primtă de conducerea teatrului şi de colegi. M-am bucurat de excelenta primire din partea publicului. Au fost emoţii dar foatre plăcute. Emoţii sufleteşti au fost mari deoarece în sală se aflau şi părinţii mei care, ştiu, aveau emoţii mai mari de cât mine. Emoţiile au fost diferite de-a lungul carierei. Fiecare spectacol, concert, recital a avut parte de emoţia momentului, până la căderea ultimei cortine  a ultimului spectacol al carierei mele. În seara când a avut loc ultimul spectacol al carierei mele nu m-am gândit la aspectul acesta … „ultimul” … Consider că sunt o persoană echilibrată şi am fost totdeauna conştientă că vine şi acest moment în viaţa mea. Pasul pensionării la 1 august 1989 a fost greu dar cu speranţa că publicul îşi va aminti de mine cu plăcere. Şi s-a dovedit că am avut dreptate în speranţa acestui gând. După câteva luni de la pensionare, fiind în drum spre Operă unde aveam o lecţie cu o colegă mai tânără, lângă Biserica Elefterie, m-a oprit o doamnă care mi-a spus că nu mă mai vede pe afişele teatrului. Zâmbind, i-am răspuns că m-am pensionat la care reacţia doamnei a fost: „ce păcat!” Au urmat o serie de complimente la adresa mea; şi astfel de întâlniri au continuat în alte ocazii, m-au bucurat şi m-au determinat să fiu din ce în ce mai încredinţată că am făcut pasul pensionării într-un moment în care publicul mă regreta.

Ultimul meu spectacol a fost cu rolul Pamina din „Flautul fermecat” de Mozart la 18 iunie 1989 sub bagheta dirijorului Lucian Anca. În distribuţie figurau: Ştefan Teodorescu (Sarastro), Florin Diaconescu (Tamino), Nicolae Bratu (Un Preot), Eleonora Enăchescu (Regina Nopţii), Elvira Cârje (Prima Doamnă), Laura Niculescu (A Doua Doamnă), Mihaela Agachi (A Treia Doamnă), Alexandru Moisiuc (Papageno), Daniela Vlădescu (Papagena), Nicolae Andreescu (Monostatos).

004.Simionescu_Gilda_Ohanesian

 

  • Care a fost primul spectacol în care aţi cântat pe scena Operei Române din Bucureşti? Cine au fost partenerii şi care a fost starea de spirit cu care aţi abordat acest eveniment?

 

Primul meu spectacol pe scena Operei Române din Bucureşti a avut loc vineri 11 octombrie 1968 când am interpretat rolul Gildei din opera „Rigoletto” de Verdi sub bagheta dirijorului Paul Popescu. În distribuţie figurau: Octavian Naghiu (Ducele de Mantua), David Ohanesian (Rigoletto), Nicolae Rafael (Sparafucile), Mihaela Botez (Maddalena), Valeria Savu (Giovanna), Vasile Moldoveanu (Borsa), Cezar Ionescu (Monterone), Lucian Marinescu (Marullo), Mihai Panghe (Contele Ceprano), Lucia Tudose-Becar (Contesa Ceprano), Elena Marinescu (Pajul), Bogdan Pancu (Uşierul). Desigur au fost emoţii greu de descris dar eram oarecum liniştită având parteneri alături de care colaborasem pe scena Teatrului Liric din Constanţa.

 

  • Care au fost artiştii din generaţiile precedente care v-au inspirat şi v-au stimulat?

 

Sunt foarte multe nume de artişti din generaţiile precedente pe care le-am urmări
t şi admirat de-a lungul anilor. Pentru această evocare voi ilustra momente şi scene profund înregistrate în memoria mea vizuală şi afectivă. Aceste momente şi scene sunt: intrarea lui Ghirei călare în baletul „Fântâna din Baccisarai” de Asafiev; Maestrul Petre Ştefănescu-Goangă în Prologul operei „Paiaţe” de Leoncavallo; Valentina Creţoiu în ultima sa scenă din „Madame Butterfly” de Puccini; duetul Violetta – Alfredo din actul al treilea al operei 007.Simionescu_Violetta_Teodorian„Traviata” de Verdi cu Arta Florescu şi Valentin Teodorian foarte tânăr; scena nebuniei morarului interpretată de Nicolae Secăreanu în finalul operei „Rusalka” de Dargomîjski; Maria Snejina şi Dinu Bădescu în scena din camera Contesei din opera „Dama de pică” de Ceaikovski; intrarea lui Octavian Naghiu în rolul titular din opera „Lohengrin” de Wagner; Şerban Tassian în actul al doilea din „Boema” de Puccini, în rolul Contelui din „Nunta lui Figaro” de Mozart şi în rolul Amonasro din „Aida” de Verdi; Mihail Arnăutu în scena povestirii visului din actul al doilea al operei „Otello” de Verdi; Nicolae Teofănescu în rolul lui Osmin din „Răpirea din Serai” de Mozart; Elena Cernei în rolul Oktavian la intrarea cu trandafrul din „Cavalerul rozelor” de Strauss, duetul Oktavian – Sophie cu Elena Cernei şi Magda Ianculescu şi terţetul din finalul aceleiaşi opere cu Elena Cernei, Magda Ianculescu şi Arta Florescu în rolul Mareşalei. Desigur sunt foarte multe alte momente extraordinare la care am avut şansa să asist şi să absorb toate detaliile. M-au inspirat şi m-au stimulat în a cultiva studiul permanent al vocii, respectul stlistic faţă de partitură, colaborarea cu partenerii şi dragostea faţă de public.

 

  • Care au fost colegii de scenă cu care aţi stabilit o relaţie umană şi artistică deosebită implicată favorabil în performanţele artistice realizate?

 

Cel mai bun coleg şi partener al meu a fost Valentin Teodorian cu care am avut bucuria de a părea în foarte multe spectacole; a fost un mare artist, un om cu o inimă generoasă care s-a dăruit total scenei. Am învăţat foarte multe de la el; de asemenea am colaborat cu tenorii Corneliu Fânăţeanu, Octavian Naghiu, Ion Buzea, Ion Stoian, Cornel Stavru, Constantin Iliescu, Vasile Moldoveanu, Florin 012.Simionescu_AntoniaDiaconescu, Ionel Voineag, cu mezzosopranele Iulia Buciuceanu (o artistă şi o parteneră excelentă în opere precum „Rigoletto” de Verdi, „Liliacul” de Strauss, „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski, „Bălcescu” şi „Dragoste şi Jertfă” de Trăilescu, „Horia” de Bretan, „Conacul cu stafii” de Moniuzsko), Mihaela Mărăcineanu, Dorothea Palade, Veronica Gârbu, Adina Iuraşcu; am avut şansa şi bucuria să cânt în două spectacole alături de marea artistă care a fost Zenaida Pally („Bărbierul din Sevilla” de Rossini la 8 iunie 1975 şi „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach la 22 iunie 1975 care au fost ultimele reprezentaţii ale sale în România,după care nu a mai revenit stabilindu-se definitiv în Germania). Încă din anii studenţiei am admirat-o pe marea mezzosoprană Elena Cernei regretând că nu avusesem prilejul de ne întâlni în spectacole; am avut însă extraordinara bucurie de a participa la Serata muzical – coregrafică din ziua de sâmbătă 12 decembrie 1981, unde, pe scena Operei Române, Elena Cernei şi Nicolae Herlea erau capetele de afiş ale unei desfăşurări la care luau parte împreună cu mine, Elena Dima-Toroiman, Silvia Voinea, Marina Mirea, Elvira Cîrje, Corneliu Fânăţeanu şi o serie de balerini ai teatrului.

Continuând cu galeria partenerilor, cu mare bucurie evoc baritonii Petre Ştefănescu-Goangă (în ultima sa stagiune 1968/1969 când am fost parteneri în trei spectacole cu „Rigoletto” de Verdi), David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Octav Enigărescu, Dionisie Konya, Vasile Martinoiu, Eduard Tumageanian, Lucian Marinescu, Nicolae Constantinescu, Nicolae Urziceanu, Dan Serbac (de la Opera din Cluj); de asemenea başii Constantin Gabor, Nicolae Rafael, Viorel Ban, Ioan Hvorov, Nicolae Florei, Pompei Hărăşteanu, Dan Zancu. Colegi şi parteneri îi consider şi pe dirijori şi, deci, nu-i pot uita pe Maestrul Jean Bobescu ori pe Maestrul Constantin Bugeanu care, în 1972, pregătind premiera cu „Flautul fermecat” de Mozart, a venit într-o zi la cabina în care repetam cu pianista rolul Pamina. Maestrul Bugeanu m-a lăsat să termin respectivul fragment la care lucram când venise, după care a urmat o poveste foarte frumoasă.Mi-a vorbit cu glasul său blând despre Mozart, despre „Flautul fermecat” şi mai ales despre felul cum ar trebui să abordez rolul. Nu a insistat pe tehnică vocală, stil sau frază fapt care m-a bucurat încedinţându-mă că era foarte bine ceea ce ascultase. Maestrul a insistat pe identitatea personajului Pamina, pe trăirile sale, pe relaţiile cu celelalte personaje. A fost o lecţie de măiestrie după care am avut revelaţia orizontului pe care mi l-a deschis interpretarea acestui personaj. Am colaborat foarte mult şi foarte bine cu dirijorii valoroşi precum Paul Popescu, Carol Litvin, Cornel Trăilescu; cu regretatul Anatol Kisadji, un om plin de bunătate şi umor; am fost cu Maestrul Kisadji la Festivalul „Serile de operă din luna mai” de la Skopje, în fosta Jugoslavia, cu opera „Traviata” de Verdi în care am apărut la 31 mai 1972 alături de Valentin Teodorian şi Nicolae Herlea. Aveam să revin la acest Festival la 31 mai 1978 când, sub bagheta regretatului dirijor Constantin Petrovici, colaborator în multe spectacole şi alte turnee, am interpretat rolul Nedda din „Paiaţe” de Leoncavallo alături de colegii Florin Farcaş (Canio), Nicolae Herlea (Tonio), Lucian Marinescu (Silvio).008.Simionescu_Pamina_Bucuresti

 

  • Dintre toate rolurile interpretate, care este rolul cu care personalitatea dumneavoastră s-ar putea identifica în mod deosebit, aşa numitul rol emblematic? Dar rolul care vă este absolut opus diametral şi cum aţi rezolvat dificultăţile emotive ale unui asemenea decalaj comportamental?

 

Se spune că Pamina a fost rolul meu emblematic. Pe lângă prestigioasa premieră a producţiei de la Bucureşti, am interpretat acest rol la Théâtre de la Monnaie din Bruxelles în deschiderea stagiunii 1972/1973 în cadrul unei producţii regizate de Ida Huisman şi Thierry Bosquet şi sub bagheta dirijorului André Vandernoot; premiera a avut loc la 12 octombrie sub auspiciile Galei Europa şi sub patronajul Uniunii Presei Străine; au fost şapte reprezentaţii în care i-am avut parteneri pe Isabella Nawe (Regina Nopţii), 010.Simionescu_Pamina_Bruxelles_Eric_TappyEric Tappy (Tamio), Peter-Christoph Runge (Papageno), Jules Bastin (Sarastro), José Denisty (Monostatos). Acelaşi rol, Pamina, l-am interpretat şi la teatrul din Saarbrücken (7 octombrie 1973) în cadrul unui turneu realizat împreună cu dirijorul Constantin Bugeanu şi colegii Cornelia Angelescu, Valentin Teodorian, Constantin Gabor şi Cristian Mihăilescu. La cererea publicului, am revenit cu aceiaşi distribuţie la 25 decembrie 1973.

Nu pot spune că aş fi interpretat vre-un rol … „antipatic” … iar în privinţa ipostazei diametral opuse propriei personalităţi, consider că un artist trebuie să se străduiască să rezolve cât mai bine rolul respectiv aşa cum am încercat să fac şi eu ignorând faptul că anumite trăsături aveau sau nu legătură cu personalitatea mea.

 

  • V-am urmărit în aproape toate creaţiile intepretative realizate atât pe scena Operei Române din Bucureşti cât şi pe scenele de concert. Am remarcat admirativ diversitatea virtuozistică (vocalitate de soprană – lirică lejeră, de agilitate, lirică de linie, cu accente spinto, cu nuanţe dramatice) şi stilistică (clasicism, belcanto, romantism, verism, repertoriu contemporan – în şcolile italiană, franceză, germană, rusă, română) ale repertoriului dumneavoastră. În ce a constat discernământul de la baza elaborărilor şi strategia de adaptare a calibrului impostaţiei pentru a conferi fiecărei ipostaze virtuozistice şi stilistice adevărata identitate estetică?

 

013.Simionescu_ButterflyTrecerea la un repertoriu liric, liric – spint, am făcut-o lent. Având un mediu şi un grav rezolvat, cu pasajul (fa2 – fa#2) impostat bine, problema era dozajul. Pianista corepetitoare Viorica Cojocariu cu care lucram la vremea aceea, în timpul pregătirii rolului Cio Cio San din opera „Madame Butterfly” de Puccini, mi-a spus ceva care m-a ajutat foarte mult: „să-ţi odihneşti vocea cântând” adică dozarea pe frazele cu ţesătură mai puţin solicitantă. Viorica Cjocariu avusese o foarte intensă colaborare cu Maestrul Dinu Bădescu urmărindu-l în cadrul lecţiilor sale şi acumulând foarte multe … detalii sau poate … „trucuri” … ale acestei minunate meserii.

 

  • Care a fost momentul celei mai mari satisfacţii a carierei dumneavoastră, cea mai frumoasă şi înălţătoare clipă, cea mai puternică senzaţie a demnităţii artistice? În ce operă, rol, teatru şi context artistic s-a desfăşurat?

 

Am avut multe satisfacţii în carieră şi, mai ales, am simţit aprecierea publicului. Desigur,

009.Simionescu_Pamina_Bruxellescea mai mare satisfacţie am avut-o la o lună de la premiera producţiei cu opera „Flautul fermecat” de Mozart de la Opera din Bucureşti, vineri 9 iunie 1972, când am fost chemată de către ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic – aşa cum se numea atunci) şi mi s-a comunicat că la premieră a fost impresarul Robert Schulz din Germania Federală şi a trimis un contract pentru un „pachet” de şapte spectacole cu „Flautul fermecat” de Mozart pentru rolul Pamina la Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles, în perioada septembrie – octombrie 1972 cu prilejul unei noi producţii. Până atunci, încă de pe vemea studenţiei şi apoi în carieră, interpretasem la concursuri internaţionale de canto, în recitaluri şi concerte arii şi lieduri în limba germană. Dar pentru această producţie de la Bruxelles se mai punea şi problema prozei iar eu nu cunoşteam limba germană. Datorită pianistei Viorica Cojocariu care cunoştea perfect germana din familie, m-a ajutat foarte mult, am reuşit să-mi însuşesc pronunţia, intonaţia şi dicţia limbii germane pentru a putea susţine părţile de proză ale rolului. Nu a fost deloc uşor dar am reuşit şi totul a fost … minunat. Îmi amintesc că am plecat la Bruxelles duminică 17 septembrie 1972; repetiţiile s-au desfăşurat între 18 septembrie şi 11 octombrie într-un mod foarte bine organizat; fiecare artist primea programul repetiţiilor zilei următoare în funcţie de tablourile care se lucrau şi de participarea la respectivele tablouri; repetiţiile se desfăşurau în cursul zilei cu o pauză pentru masa de prânz.

 

  • Care a fost cea mai grea durere sau înfrângere din cariera dumneavoastră, cea mai grea şi apăsătoare clipă a nedreptăţii? (La această întrebare se răspunde dacă a existat un astfel de moment şi dacă se doreşte evocarea lui publică. Se poate răspunde într-un context confidenţial fără publicare oficială).

 

Am fost şi încă sunt o persoană echilibrată. Făcând un bilanţ al carierei mele, pot spune că nu am avut un astfel de moment foarte dramatic şi apăsător şi nici vreo înfrângere dureroasă. Au fost momente dureroase şi apăsătoare în viaţa mea privată. Bunul Dumnezeu a avut grijă de mine în acele momente aşa cum a fost prezent în toată viaţa mea de până acum.

 

  • Aveţi contacte sau legături cu artiştii lirici în carieră de astăzi? Dar chiar şi fără contacte directe, cum percepeţi dumneavoastră actuala generaţie de artişti lirici români şi străini, care este diferenţa dintre generiaţia lor şi generaţia dumneavoastră? Ce au ei în plus şi ce au ei în minus faţă de generaţia dumneavoastră?

 

Nu am contacte cu artiştii lirici de astăzi dar am urmărit evoluţia unora dintre ei precum: Leontina Văduva, Marius Brenciu, Ruxandra Donose, Simina Ivan, Elena Moşuc, Alexandru Agache şi fratele său mai mic George Petean, Irina Iordăchescu. Faţă de generaţia noastră, ei şi cei mai tineri au posibilitatea de a circula foarte uşor. Nu trebuie să mai aştepte o lună pentru o viză aşa cum eram obligaţi noi să aşteptăm. Ce au ei în minus? Desigur, nu toţi, nu au răbdarea de a se maturiza pentru abordarea unor roluri care, la tinereţe, pot fi periculoase. Pe de altă parte, peste tot în lume, politica repertorială îi determină să accepte foarte uşor anumite roluri pentru a câştiga bani şi iar bani, fără să se gândească la o carieră bine construită pentru o lungă durată. Cred că nu mai există acea pasiune, acea dăruire faţă de misiunea pe care trebuie să o aibe artiştii spre bucuria publicului. Iau în consideraţie şi o excepţie: Angela Gheorghiu; am cunoscut-o cu ocazia unui concert pe scena Operei Române din Bucureşti cu puţin timp înaintea pensionării mele. La vremea aceea era o fată timidă, respectuoasă cu toată lumea de la artişti până la cabiniere. De atunci am sperat că va reuşi în cariera sa, ceea ce s-a întâmplat; îmi amintesc „Traviata” dirijată de Georg Solti; au urmat apoi alte roluri, multe succese, dar aşa cum spuneam, cu răbdare a cucerit treaptă de treaptă şi a devenit, la un moment dat, apreciată şi iubită de public în întreaga lume.

 

  • Care este virtutea umană pe care o preţuiţi cel mai mult?

 

Loialitatea.

 

  • Care este defectul uman pe care îl detestaţi cel mai mult?

 

Ipocrizia.

 

  • Aveţi vreun regret în contextul bilanţului carierei artistice realizate?

 

Da! Regret că nu am mai avut prilejul să interpretez rolul Elisabetta di Valois din opera „Don Carlo” de Verdi. După împlinirea vârstei de 40 de ani, deci la maturitate, cu tehnica vocală consolidată, cu experienţa scenică acumulată în rolurile abordate, cred că aş fi rezolvat foarte bine acest rol. Dar din păcate, nu mai era în repertoriul Operei Române în acea perioadă.

 

  • Care este întrebarea care aţi fi dorit să v-o adresez şi nu am fost inspirat să o fac?

 

Ce pasiuni am avut sau am în afara artei lirice? Iată răspunsul: din fragedă copilărie am fost la cinematograf şi la teatru cu mama mea. Deci prima pasiune ar fi filmul şi teatrul; urmează concursurile şi campionatele de patinaj artistic; spun concursuri pentru că au tensiunea competiţiei; pe lângă minunata alunecare pe gheaţă, sportivii aleg fragmente muzicale deosebite. O pasiune recentă, de 3-4 ani, este snooker-ul. Într-o seară, în faţa televizorului, butonând telecomanda, am ajuns la un canal de sport unde era o masă verde cu bile colorate, aşa cum am văzut în unele filme americane; am aflat că este snooker şi nu biliard; este linişte în sală, este un joc de gândire, tactică şi răbdare.

Dar muzica de operă şi simfonică rămân marea mea pasiune şi, din păcate, au devenit şi un refugiu din viaţa cotidiană.

 

Dr. STEPHAN POEN

Doctor în Medicină şi în Muzicologie

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/10/001_Elena_Simionescu1-1024x437.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/10/001_Elena_Simionescu1-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiElena Simionescu
Soprana ELENA SIMIONESCU este una dintre personalităţile pe care le-am admirat timp de aproape două decenii, încă de la primele sale apariţii pe scena Operei Române din Bucureşti, în aproape toate rolurile interpretate şi în multe din apariţiile sale pe scenele de concert dar şi în emisiunile de televiziune...