Emilia GutianuEra un „amurg de toamnă” în anul 1981. Mă îndreptam cu nerăbdare către o casă plină de amintiri din vecinătatea bătrânului Cişmigiu, în care dintotdeauna, a răsunat muzica. Strada Ion Slavici, nr.3… Ştiam că, în acest loc, în urmă cu mulţi ani, într-o casă scundă, cu ceardac, se născuse marele nostru muzician Alfred Alessandrescu. Acum, pătrundeam într-un fel de bloc, unde  mă aşteaptă soţia compozitorului, soprana Emilia Guţianu, o doamnă căreia i se mai potrivea încă prezentarea lui Mihail Jora, făcută cu ocazia debutului în Cavalerul rozelor: o femeie cu stil, cu o vioiciune şi o drăgălăşenie unice la noi.

Mai întâi am fost condusă să văd „expoziţia” fotografică de pe rafturi şi de pe pereţi. Poze dragi, cu dedicaţie: Debussy, Faure, Enescu, Perlea, Castaldi, Richard Strauss, Toscanini, Bruno Walter, Stravinski…Pianul Maestrului parcă aşteaptă să reînvie (pentru noi) fragmente din: Didona, Acteon, Noapte de toamnă sau alte opusuri concepute aici.

 

Doamna Guţianu, cum a fost viaţa dvs. până l-aţi cunoscut pe Maestrul Alessandrescu?

De când mă ştiu am cântat. Tatăl meu avea o voce puternică şi o22_1933-alfred-alessandrescu mare dragoste de muzică, aşa că, n-a fost o problemă intrarea mea la Conservator. În comisie era şi Alfred, şi-mi era o frică de el… Prea era serios şi exigent!… Şi aşa a rămas toată viaţa. Ne-am căsătorit în anul 1936. Nu aveam decât 20 de ani când am debutat în rolul Sophie din Werther de Massenet. Dintre colegii cu care am absolvit studiile aş dori foarte mult s-o amintesc pe Marieta Cojocăreanu, o voce splendidă, care a murit foarte tânără.

 O sala de studii din Operă îi poartă numele. Debutului i-aţi adăugat, cu timpul, aproape 40 de roluri. Pe toate le-aţi făcut cu aceeaşi plăcere?

 O, nu. Cel mai puţin mi-a plăcut Micaela din Carmen, pentru că aveam pauză un act. Stăteam degeba şi simţeam că-mi ies din „ritm”. Cel mai mult mi-a plăcut să-l cânt pe Mozart; de altfel, o consider pe Suzana din Nunta lui Figaro, o culme a carierei mele. L-am iubit şi pe Richard Strauss, din creaţia căruia am cântat pe Sophie din Cavalerul rozelor şi pe Zerbinetta din Ariadna la Naxos. Părerea mea este că acest ultim rol este cel mai greu rol de coloratură. Eu l-am făcut mai întâi la Radio şi apoi la Operă. Din cele 20 de minute cât ţine aria, 11 le cântam aşezată pe cuşca suflerului, iar intrarea o făceam în vârful picioarelor, pe poante!…Cu mare plăcere am interpretat însă şi pe: Rosina, Gilda, Manon, Musetta sau Lakme. Vocea mea avea o întindere care mi-a permis abordarea de partituri de coloratură, dar şi de soprană lirică.

Să nu uităm şi operetele: Frederica de Lehar, Voievodul ţiganilor şi Liliacul de Johann Strauss, precum şi Casa cu trei fete de Schubert-Berthe.

 Interpretarea operetei pune multe probleme scenice oricărui artist, deoarece intervin: proza, dansul, jocul actoricesc. Este chiar mai complexă decât opera. In acest sens, mi-aduc aminte de ceea ce îmi spunea Şaliapin, când am cântat-o pe Xenia din Boris Godunov alături de el: un artist liric trebuie să aibă şi…voce! Vă daţi seama ce mult preţ  punea el pe interpretare, pe trăirea scenică!…  (Interviu pentru TVR, 1981)

 

Timp de 26 de ani, Emilia Guţianu şi-a pus talentul şi farmecul în slujba melodiei şi textului. Avea umor, era firească şi tandră.

Doamna Arta Florescu, în dialogul său cu Iosif Sava  Contrapunct liric îşi exprimă admiraţia pentru: vocea fluentă şi catifelată a Emiliei Guţianu,  care vocaliza impecabil ornamentaţia straussiană, urmărind dramaturgia şi nu efectul sonor. De multe ori, această severă profesoară o dădea exemplu elevelor sale: aici, Emilia Guţianu făcea aşa…

Ca soţie a unuia dintre cei mai cultivaţi muzicieni ai secolului trecut, Emilia Guţianu a avut nenumărate ocazii să asculte discuri şi voci de referinţă, să cunoască personalităţi şi să asiste la spectacole memorabile, la: Salzburg, Viena, Paris, Bayreuth. Aşa a învăţat multe, uneori nu s-a sfiit să şi copieze din tehnica unor stele ca: Lotte Lehman, Adele Kern, Tiana Lemnitz, Erna Berger. Sub imboldul lui Alfred Alessandrescu a interpretat 130 de lieduri dar şi cântece semnate de: Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Dima, Sabin Drăgoi, Mihail Jora, Theodor Rogalski, Ion Borgovan şi alţii.

Dintre colegii de generaţie a păstrat amintiri de aur despre: Valentina Creţoiu (cu vocea sa frumoasă şi bună actriţă), Şerban Tassian (un senior al românilor), Dinu Bădescu (o voce cu preţioase carate de tenor), George Niculescu-Basu, George Folescu, Jean Athanasiu (cu care am debutat în Rigoletto), Florica Cristoforeanu, Edgar Istratty (un bun prieten al soţului meu), Victoria Costescu-Duca (o excelentă colegă, cu care am făcut premiera operei O noapte furtunoasă), Dora Massini, Maria Moreanu, Maria Snejina (meticuloasă şi studioasă), Arta Florescu (o uriaşă cântăreaţă şi profesoară), Mihail Nasta (cu care am debutat în operetele Frederica şi Casa cu trei fete), regizorii Constantin Pavel, Jean Rânzescu şi Sigismund Zaleski (cu care am construit rolul Oscar din Bal mascat), dirijorii Egizio Massini (pe care l-am avut şi profesor la Conservator), George Georgescu, Ionel Perlea şi Umberto Pessione (cu care am făcut mult repertoriu italian).

 

Aţi avut contacte şi cu mari spirite ale timpului din alte domenii decât muzica: pictori, actori, arhitecţi, atât în ţară cât şi peste hotare.

Dar cei mai importanţi au fost dirijorii: Helmensdorf, Hans Knapertsbuch, Andre Cluytens, Bruno Walter şi Clemens Kraus (cu care am cântat pe Marcelina din Fidelio de Beethoven alături de: Viorica Ursuleac, Petre Ştefănescu-Goangă şi George Folescu). Am cunoscut bine şi pe actorii George Vraca (cu vocea lui ca o mângâiere, care ne declama Scrisoarea a III-a pe plajă), George Storin, Ion Manolescu, Tony Bulandra, Maria Filotti, pe comicul Moser, pe Aslan la Salzburg şi pe alţii. Pictori, scriitori, arhitecţi…

 Cum stăteaţi cu emoţiile înainte de spectacol?

Groaznic!…Aş fi vrut ca din stradă să intru direct pe scenă, să nu mai aştept deloc, chiar dacă interpretam un rol pe care-l cântasem de multe ori. La fel de emoţionată eram şi pe podiumul de concert; de exemplu la Simfonia a IX-a, unde am apărut de 20 de or sub bagheta dirijorilor: George Enescu, George Georgescu şi Ionel Perlea, cu: Nicolae Secăreanu, Mircea Lazăr, Nella Dimitriu, Mihail Ştirbei. Eram teribilă, până apăream în faţa publicului, după aceea, totul se liniştea.

 Pe Enescu l-aţi cunoscut bine?

 Alfred avea o adevărată veneraţie pentru el. Când Enescu a trecut prima oară oceanul  nu terminase încă orchestraţia la Oedipe şi şi-a făcut un fel de „testament”, în care îl lăsa pe Alfred să definitiveze partitura. Vă daţi seama ce încredere avea în priceperea soţului meu!…De altfel, îl numea copilul meu. (Interviu pentru TVR, 1981)

 

Emilia Guţianu-Alessandrescu s-a născut în anul 1906 şi a murit în 1998, la Bucureşti.

 

Luminiţa Constantinescu

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/11/Emilia-Gutianu1.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/11/Emilia-Gutianu1-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiEmilia Guţianu
Era un „amurg de toamnă” în anul 1981. Mă îndreptam cu nerăbdare către o casă plină de amintiri din vecinătatea bătrânului Cişmigiu, în care dintotdeauna, a răsunat muzica. Strada Ion Slavici, nr.3... Ştiam că, în acest loc, în urmă cu mulţi ani, într-o casă scundă, cu ceardac, se născuse...