Ioan HvorovL-am văzut de multe ori pe scenă, în: Năpasta, Don Carlo, Cneazul Igor, Turandot, Liliacul, Freischutz… Intotdeauna am plecat încântată de cele două componente pe care Ioan Hvorov le deţinea, în egală măsură: vocea şi trăirea scenică. Încă de atunci, din anii tinereţii mele, l-am încadrat în categoria rară a cântăreţilor-actori. Îl consideram un vrednic urmaş al celebrilor başi: Şaliapin, George Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu. Personajele lui aveau contur, forţă de convingere şi o trăire profundă, provenită din firescul vieţii, fie că erau tragice (Ion din Năpasta, Morarul din Rusalka), legendare  (Tiresias din Oedipe, Boris Godunov) demonice ( Mefisto din Faust, Kaspar din Freischutz), pline de umanism (Timur din Turandot, Sarastro din Flautul fermecat) sau comice (Basilio din Bărbierul din Sevilla, Ochs din Cavalerul rozelor, Frank din Liliacul, Galiţki din Cneazul Igor).

In anul 1977 am stat mai mult de vorbă, în apartamentul său de pe Calea Victoriei. Nu-mi mai amintesc amănunte despre atmosfera în care s-a purtat discuţia, dar nu pot uita amabilitatea Doamnei Hvorov, care nu ştia cu ce dulciuri să ne mai răsfeţe!…

Până a ajunge în casa lui Ioan Hvorov, mă documentasem însă serios asupra sa, în Biblioteca Muzicală Radio. Ştiam că este născut în 4 ianuarie 1928, la Ismail (Ucraina), că studiase cu Grigore Melnic şi că debutul scenic a avut loc la Opera Română din Cluj-Napoca, teatru în care a evoluat până în anul 1958, când a devenit solist al Operei bucureştene. Adunase în repertoriu peste 40 de partituri, înregistrând şi performanţe unice la noi, când în acelaşi spectacol a interpretat două roluri mari. Este vorba de Boris Godunov de Mussorgski (unde a cântat pe Varlaam şi pe Boris) şi Cneazul Igor de Borodin (unde a susţinut rolurile Galiţki şi Konceak). Era un admirator al concepţiei artistice a marelui om de teatru Dmitri Stanislavski, ale cărui vorbe i-au devenit crez profesional: pe scenă trebuie să învăţăm totul de la început, aşa cum un copil învaţă să umble, să privească, să vorbească.

La capitolul amintiri de neuitat, Ioan Hvorov mi-a vorbit cu entuziasm despre: spectacolele lui Nicolae Secăreanu (în Boris Godunov), apariţia rusului Alexei Krivcenia (în Bucureşti, în Morarul din Rusalka de Dargomîjski şi la Moscova în Hovanscina de Mussorgski), despre evoluţia lui alături de Arta Florescu (în Cavalerul rozelor de Richard Strauss) şi despre prestaţiile bucureştene ale lui Nicola Rossi-Lemeni (în Boris, Basilio şi Filip).

 ***

Care credeţi că ar trebui să fie colaborarea regizor-cântăreţ?

De prietenie. Regizorul construieşte în amănunt „silueta” spirituală a unui erou, dar interpretul redă trăirea interioară, simţirea adevărată a personajului pe care îl joacă. Regizorul îţi poate spune să plîngi, dar lacrima adevărată numai ochii artistului o pot provoca. Pe scenă, interpretul se dedublează. Se transpune total în personaj, iar, pe de altă parte, verifică perfecţiunea primei identificări cu luciditate, cu bun simţ şi rafinament estetic. În operă, ca şi în teatru, trebuie să emoţionezi, să convigi şi să aduci în scenă adevărul. Cântăreţul trebuie să-şi părăsească propria-i identitate şi s-o capete, prin toate mijloacele de expresie: mimică, gestică, mişcare şi mai ales, prin trăirea lăuntrică a eroului său, astfel încât spectatorii să se confunde cu acţiunea de pe scenă.

 Publicul de operă vrea însă să audă voci, înainte de a urmări teatru, acţiunea dramatică…

 Cred că exigenţa de astăzi nu mai permite întoarcerea la concertul costumat, cântăreţul trebuie să stăpânească bine şi Muzica şi Teatrul. Nu mai satisfac rezolvările improvizate. Sigur, e nevoie să ai o voce, cât mai amplă, cultivată şi frumoasă, cu care să încânţi urechile ascultătorilor, dar , cum spuneam, nu este suficient. Aşa cum zicea şi maestrul meu, Grigore Melnic: nu ajunge o viaţă de om pentru a şti tot ce e necesar pe scenă! (Interviu pentru Radio, anul 1977)

  ***

Eroii lui Ioan Hvorov erau oameni adevăraţi, care-şi trăiau drama cu dăruire şi naturaleţe.

Acest înzestrat artist are posibilităţi multiple de redare scenică (ziarul Informaţia, 1962).

Glasul lui Ioan Hvorov, cald, bine stăpânit, cunoaşterea adâncă a partiturii, capacitatea de integrare în atmosfera operei, la care se adaugă bogata sa experienţă scenică, verificată în roluri de o mare diversitate, au făcut din debutul său în Konceak şi Galiţki, un succes de primă mână. De la Şaliapin şi Boris Christoff, nimeni nu s-a mai încumetat la o asemenea performanţă (ziarul Săptămâna, 1973).

 

Reîntâlnirea mea cu basul Ioan Hvorov a avut loc 4-5 ani mai târziu, în studiourile Televiziunii Române. Impreună cu regizoarea Marcela Popescu  realizam,în decor, câteva dintre ariile esenţiale ale repertoriului său. Şi acum, după atâta vreme, mi-aduc aminte că toată echipa a rămas impresionată de sensibilitatea paternă cu care a trăit aria Morarului din Rusalka şi de comicul savuros cu care interpreta şi dansa „cântecul de beţie” al lui Galiţki din Cneazul Igor. Mare artist!…

Unde s-a pierdut oare, banda MGS pe care era înregistrat acest valoros recital?!…

 

Luminiţa Constantinescu

 

http://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/11/Ioan-Hvorov-rmr-1024x438.jpghttp://revistamuzicala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2014/11/Ioan-Hvorov-rmr-150x150.jpgRevista MuzicalaRecenziiIoan Hvorov
L-am văzut de multe ori pe scenă, în: Năpasta, Don Carlo, Cneazul Igor, Turandot, Liliacul, Freischutz... Intotdeauna am plecat încântată de cele două componente pe care Ioan Hvorov le deţinea, în egală măsură: vocea şi trăirea scenică. Încă de atunci, din anii tinereţii mele, l-am încadrat în categoria rară...